Perspective ecologice în controlul populațiilor de insecte

15 ianuarie 2018

În ecosistemele naturale există un reglaj al efectivelor populațiilor, un control natural, în care intervin factori interni ai populațiilor respective(factori endogeni), precum și anumiți factori externi(exogeni).
Factorii endogeni sunt reprezentați de polimorfismul populațional, care implică diferențierea indivizilor populațiilor respective pe categorii deosebite fenotipic și genotipic, de interrelațiile dintre indivizii de morfe diferite și de funcțiile îndeplinite de aceste morfe.
Factorii exogeni populațiilor sunt, ca și în cazul altor organisme, reprezentați de factorii abiotici (fizici, chimici, mecanici) și de cei biotici (prădători, paraziți, patogeni), numiți și “dușmani naturali”, antagoniști.
Capacitatea de autocontrol a unei populații depinde, în primul rând, de organizarea populației respective (polimorfismul sau relațiile dintre indivizii aparținând unor morfe diferite și funcțiile îndeplinite de către acestea), de gradul de organizare a biocenozei în care este integrată populația (numărul de specii componente, complexitatea relațiilor interpopulaționale, gradul de realizare a tendinței de maximalizare a fluxului de energie), precum și de structura biotopului (domeniile de fluctuație ale factorilor abiotici).

Ce mecanisme de autoapărare posedă insectele?

Sub acțiunea selecției naturale, orientată de factorii exogeni, populațiile diferitelor insecte și-au elaborat o serie de adaptări structurale și funcționale (sinteza și eliberarea în mediu a unor substanțe atractante, repelente, de alarmă, de marcare a traseului, a locului de depunere a ouălor, a cuibului, eliminarea unor exometaboliți), adaptări morfologice de protecție (peri urticanți, țepi, sclerificarea corpului, mimetismul, homocromia, imitația, colorația de avertizare), înțepături veninoase, hemolimfa toxică, imobilizarea reflexă, canibalismul, migrația, etc.

Prin aceste adaptări, populațiile răspund la fluctuațiile cu caracter de regim ale factorilor abiotici și biotici, modificându-și ratele natalității, mortalității, dispersiei, cu realizarea unor efective corespunzăatoare, a unei anumite structuri pe vârste și pe sexe, a unei distribuții adecvate în spațiu.

Pesticidele și consecințele utilizării lor în mod excesiv

Din cauza intervenției umane pe diferite căi și mai ales prin folosirea excesivă și necalculată a pesticidelor în ecosistemele amenajate, a scăzut foarte mult biodiversitatea în ecosistemele agricole și în consecință, stabilitatea agrosistemelor, ceea ce a perturbat echilibrul relativ dintre populațiile diferitelor specii, diminuând componenta biologică a controlului, astfel că a avut loc o înmulțire excesivă a dăunătorilor animali, mai ales a insectelor.
Din această cauză, esențial în protecția plantelor este o schimbare de concepție: utilizarea diferitelor categorii de pesticide nu mai trebuie privită doar din punctul de vedere al avantajelor economice, care sunt de moment.
O politică realistă, științifică și anticipativă în acest domeniu trebuie să țină seama, în egală masură, de exigențele de ordin ecologic.
Nu ar trebui să se accentueze avantajele de interes economic, de moment, fără a se estima consecințele viitoare ale acțiunilor întreprinse, într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepartată deoarece, în majoritatea cazurilor, evaluarea consecințelor viitoare poate cântări mult mai greu în balanță decât unele avantaje imediate.

Măsurile preconizate nu trebuie să-și orienteze acțiunea asupra efectelor, asa cum s-a întâmplat până acum, ci să ducă la evitarea producerii lor, prin elucidarea și înlăturarea cauzelor generatoare.
Analizarea cauzei reale a apariției, creșterii frecvenței și duratei înmulțirilor în masă a dăunătorilor (afectarea controlului populațiilor lor, prin distrugerea dușmanilor naturali) și înlăturarea acesteia sau cel puțin, diminuarea efectului dereglator al pesticidelor, reprezintă în prezent, singura cale de rezolvare a problemei, compatibilă cu păstrarea echilibrului ecologic.
Controlul integrat, înțeles ca fiind o strategie de moment în protecția plantelor, ce ar restabili într-o anumită masură echilibrul ecologic, va fi urmat de dirijarea corelată a populațiilor de dăunători și dușmani naturali, pe fondul cunoașterii interacțiunilor existente între toate elementele componente ale ecosistemului, pentru a diminua, pe cât posibil, efectul perturbator al intervenției antropice.
În esență, rezolvarea corectă a dilemei aparent insurmontabile a controlului populațiilor de dăunători, impusă de necesitatea promovării unei agriculturi ecologice, cu obținerea de producții sporite și de calitate superioară, se bazează pe înțelegerea corectă a relației dintre dezvoltarea sistemului social uman (S.S.U.) și conservarea capitalului natural (C.C.N.), ca laturi inseparabile ale aceleiași probleme.

O dezvoltare durabilă și, în consecință, o agricultură ecologică, se poate considera că are un suport real numai în condițiile codezvoltării capital natural – sistem socio – economic uman.
Dezvoltarea viitoare este posibilă numai în vederea conservării mediului, iar aceasta poate fi una reală și eficientă numai pe baza dezvoltării societății umane.
Satisfacerea tuturor necesităților generațiilor prezente și viitoare, în ultimă instanță, perenitatea societății umane, este posibilă numai cu condiția reducerii impactului destructiv al omului asupra naturii.