Un mureșean, în slujba Micii Uniri

Actul de la 24 ianuarie 1859, a intrat în conștiința publică ca „Mica Unire” și a reprezentat peste timp, acea punte necesară spre ceea ce avea să fie corolarul împlinirii unității noastre naționale, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Un act care poate și trebuie înțeles pe deplin doar dacă îi urmărim evoluția istorică, pe etape. Revoluția de la 1848 a fost doar primul pas…. Înfrângerea revoluției de la 1848, în Europa – o excepție fiind Franța -, cât și în provinciile românești, a făcut ca unii lideri ai mișcării din Transilvania (provincie în care aceștia erau asiduu căutați de autoritățile habsburgice), să se refugieze peste munți, în Țara Românească, dar mai ales în Moldova. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupul românilor ardeleni aflați în Iași, capitala Moldovei, era nu numai unul relativ numeros, dar mai ales unul foarte activ. Cauza națională era promovată în continuare de către aceștia, însă acum într-o formă mult mai elaborată și adaptată noilor realități: lupta pentru unirea românilor într-un singur stat.

După încheierea Războiului Crimeii (1853-1856) și a Congresului de pace de la Paris (1856), realizarea unirii provinciilor românești Moldova și Țara Românească într-un singur stat, părea a fi un obiectiv mult mai aproape de a fi împlinit, mai ales pentru că acest ideal românesc găsise un fervent susținător în Franța, țara în care sloganul revoluției de la 1848, „Liberté, égalité, fraternité”, se împlinise în bună parte. Franța a fost cea care, profitând de statutul ei de mare putere a timpului respectiv, a organizat Conferința de la Paris (1858), special pentru rezolvarea „chestiunii românești”. Atunci și acolo s-a semnat Convenția de la Paris, act care a creat condițiile politice ale unirii într-o formă confederativă sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Din păcate însă, Franța, această țară căreia noi îi datorăm foarte mult din punct de vedere al devenirii noastre istorice, nu se află astăzi pe agenda de priorități a Ministerului de Externe român pentru relansarea bunelor relații pe care le-am avut cândva cu ea și care – de ce să nu recunoaștem? – dincolo de faptul că ne pot fi de un real și necesar folos, au și o anume încărcătură sentimentală.

Venirea la Iași a lui Alexandru Papiu-Ilarian

Grupul românilor ardeleni aflați la Iași în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era format în principal din August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Petre Suciu, Ștefan Emilian, Ștefan Micle, ș.a.. În 1855, August Treboniu Laurian – fostul tribun al lui Avram Iancu din vremea revoluției de la 1848 – era inspector și organizator al școlilor din Moldova, o funcție importantă și de mare răspundere. Din această calitate, dar și pentru că-i cunoștea foarte bine calitățile și pregătirea istorică și juridică solidă, l-a chemat Treboniu Laurian pe Alexandru Papiu-Ilarian la Iași. El i-a oferit lui Papiu catedra de drept roman și istorie universală de la Facultatea de drept a Academiei Mihăilene, viitoarea Universitate ce avea să o înființeze Al.Ioan Cuza în 1864, și care astăzi poartă numele întemeietorului ei. Ardeleanul Simion Bărnuțiu – cel considerat a fi fost ideologul revoluției de la 1848 din Transilvania -, era deja la Iași atunci când a venit Papiu și-și îndeplinea cu conștiinciozitate funcția de profesor universitar. Era un climat de înaltă ținută intelectuală și științifică, dar în același timp și un teren cât se poate de propice pentru propagarea ideilor unioniste. Acest fapt n-a scăpat atenției autorităților din subordinea guvernelor conduse de caimacamii (pro-turci) Teodor Balș și Nicolae Vogoride, care i-au supravegheat și urmărit atent pe românii ardeleni și în special pe Al.Papiu-Ilarian.

Papiu în cercul unioniștilor moldoveni

Urmare a supravegherii la care a fost suspus de către cei doi caimacami, dar și a unor intrigi de culise, în 1858 – la doar 3 ani după ce fusese numit profesor – Papiu a demisionat din învățământul universitar și a devenit preceptor în casa familiilor Panait Balș din Iași și Tecuci, în familia Elenei Cuza din Solești, apoi în cea a familiei C.A. Rosetti, ocazii potrivite pentru a cunoaște și lărgi cercul de prieteni, oameni cu mare influență politică și promotori activi ai ideilor unioniste. Tot atunci, în aceste cercuri, Papiu îl va cunoaște și pe viitorul domn Al.Ioan Cuza, dar și pe Mihail Kogălniceanu, cel care va onora cu prietenia sa. Mai apoi, timp de un an de zile Papiu se va afla în Germania, o ocazie care de această dată îi va oferi posibilitatea să studieze în arhivele germane, locuri unde va găsi multe documente referitoare la români și pe care le va publica în opera sa de căpătâi, „Tezaur de monumente istorice pentru România, 1862 – 1864”, vol I – III. Studiul în arhivele germane îi va provoca însă și o amară reflecție, și anume constatarea faptului că ne lipsește „o istorie a tuturor românilor la a cărei studiu să se lumineze mintea legislatorului și a politicului, la ale cărei exemple să se înalțe inima cetățeanului….” 

Papiu, ministru al Justiției în guvernul Kogălniceanu și autor de legi

Pe data de 12 octombrie 1863, Al. Papiu-Ilarian a fost numit ministru tutelar al Departamentului Justiției și ad-interim la Controlul de stat în guvernul prezidat de Mihail Kogălnicenu. La exact două luni de la numirea sa, Papiu a prezentat proiectul de lege privind secularizarea averilor mânăstirești în Principatele Unite, un prim pas spre realizarea reformei agrare. Legea propusă de el a fost pusă în practică, dar ea a avut importante urmări inclusiv în domeniul patrimoniului cultural național (icoane și tipărituri vechi, dar și diferite obiecte de artă nu au mai putut fi înstrăinate sau nimicite, ele fiind înregistrate și ținute într-o evidență centrală ca obiecte de patrimoniu). Mai trebuie menționat că prin activitatea depusă ca ministru, Al.Papiu-Ilarian și-a legat numele și de alte măsuri în domeniul legislației, precum: redactarea codului comercial, legea privind asigurarea libertății personale și inamovibilitatea domiciliului, constrângerea corporală pentru datorii, etc.

Critic acerb al corupției din viața politică românească

După abdicarea lui Cuza, impusă de „monstruoasa coaliție” la 11 februarie 1866, Papiu – care nu mai era ministru – rămâne însă în Principate și se limitează la a fi un fin, avizat și atent observator, dar și un critic fervent și asiduu al vieții politice românești, dar și al corupției ce o domina atunci, la fel ca și acum, dar mai ales a abuzurilor comise de guvernele care s-au succedat în timpul domnitorului Carol, prinț venit din Prusia, din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Un astfel de caz atent analizat, dar și înfierat cu mânie de Papiu, a fost celebrul caz Strussberg privind concesionarea construcției unor linii de cale ferată către un constructor german, care nu numai că nu și-a onorat la termen obligațiile față de statul român, dar s-a implicat și în politică corupând diverși înați funcționari ai statului român.

Ca avocat pledant, Papiu s-a remarcat și prin elocința și pregătirea sa juridică, așa cum a fost și cazul celor 300 de cărăuși bivolari din Giurgiu, pe care i-a apărat în 1873 de abuzurile comise împotriva lor. Câștigând procesul cu autoritățile române, Papiu a fost purtat în mare triumf pe străzile din Giurgiu de către cărăușii bivolari și familiiile acestora. Retras la Sibiu, Papiu-Ilarian a decedat în octombrie 1877, fiind înhumat în același oraș, în frumosul cimitir al Bisericii „Dintre brazi”. Academia Română, al cărei membru era încă din 1869, a găsit de cuviință să-i instaleze la căpătâi un monument din marmură de Carrara.

Papiu cinstit la el acasă, la Mureș

În județul Mureș, deosebit de activă în păstrarea memoriei celui care a fost juristul, istoricul, publicistul și revoluționarul Al. Papiu-Ilarian, se dovedește a fi Asociația Culturală care-i poartă numele și care este condusă de profesorul Petru Nemeș din comuna mureșeană Papiu – Ilarian. Întrebat de noi ce ar putea să ne mai spună despre modul cum este onorată personalitatea marelui dispărut, profesorul Nemeș a declarat: „… în revista <<Tezaur>> din 2015 sunt publicate <<Repere bibliografice despre Alexandru Papiu- Ilarian>> și <<Raportul președintelui Societății culturale Al. Papiu-Ilarian>>…. Pentru asociația noastră este un câștig colaborarea cu Universitatea <<Petru Maior>> din Tg.Mureș. Această colaborare cu prestigioasa instituție universitară mureșeană s-a materializat prin organizarea simpozioanelor din 2014, 2015 și 2017. În 2018 dorim să lansăm revistei <<Tezaur>> și să tipărim volumul lui Al.Papiu-Ilarian și care se intitulează <<Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai – răspunsul lui George Barițiu>>, ediție îngrijită de Nicolae Dragoș Ploeșteanu, și inaugurarea Sălii de pledoarii <<Al. Papiu-Ilarian>>. Implicarea doamnei decan conf.univ.dr. Daniela Ștefănescu și a domnului director de departament, conf.univ.dr. Nicolae Dragoș Ploeșteanu de la Facultatea de Științe Economice, Juridice și Administrative a Universității <<Petru Maior>> din Tg.Mureș a avut o importanță deosebită în punerea în valoare a personalității ilustrului mureșean….”

Nicolae BALINT