„Mica Unire”, momentul de debut al marilor reforme ale devenirii noastre naționale

După ce pe data de 5 ianuarie 1859 fusese ales domn al Moldovei, pe 24 ianuarie același an, colonelul Al. Ioan Cuza devenea și domn al Țării Românești. Dubla sa alegere însemna în fapt împlinirea unui deziderat al revoluției de la 1848 – unirea Principatelor române. Această importantă realizare în viața de stat a României moderne a reprezentat nu numai o necesitate, dar mai ales o dovadă de clarviziune politică din partea unei clase politice dominate de spiritul unionist. Această clasă politică, o adevărată meritocrație a acelui timp, își făcuse (în mare parte) studiile în străinătate și înțelegea pe deplin spiritul epocii în care trăia, înțelegea nevoia de libertate, de asigurare a drepturilor fundamentale tuturor cetățenilor, precum și de consolidare a unei economii naționale, condiție de bază pentru punerea în practică a  unor ample reforme de care avea nevoie societatea românească pentru realizarea progresului și bunăstării sociale.

„O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misiunea! Alegându-te pe tine domn în țara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou!” (Fragment din cuvântarea lui Mihail Kogălniceanu, prieten al domnitorului și viitor prim-ministru al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, la depunerea jurământului de către Al.I.Cuza)   „Jur în numele Prea Sfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată domnia mea voi priveghia la respectarea legilor pentru toți și în toate și că nu voi avea în fața ochilor mei decât binele și fericirea nației române” (Fragment din jurământul depus de Al.I.Cuza după alegerea sa ca domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei)

Recunoașterea dublei alegeri și primele măsuri

Convenția de la Paris semnată în urma Conferinței de la Paris din 1858, dădea expresie unei realități constatate de Marile Puteri în urma organizării Adunărilor ad-hoc din 1857: românii din ambele Principate, într-o majoritate covârșitoare, doreau unirea. În cuprinsul Convenției semnate atunci se prevedea însă că Principatele – unite într-o formă confederativă – urmau să aibă doi domni, două guverne și două adunări legiuitoare, comune urmând a fi armata și justiția. Nu se specifica însă faptul că domnii aleși trebuie să fie persoane diferite, o „scăpare” juridică – voită sau nu? – de care românii au profitat pe deplin alegând ca domn aceeași persoană și realizând astfel unirea de drept și de fapt și punând astfel Marile Puteri în fața unui fapt împlinit. Imperiul Otoman a reacționat negativ, și-a mobilizat armata și a comasat-o la Dunărea fiind pregătit pentru o intervenție militară în Principate. Nici Austria nu agrea situația creată, având în vedere că ea putea constitui un exemplu pentru românii din Transilvania care, acum, priveau cu și mai mare speranță peste Carpați. Franța, Rusia, Sardinia, Prusia și Anglia au recunoscut în prima ședință dubla alegere, iar intervențiile Franței pe lângă Turcia și Austria au calmat situația. Recunoașterea unirii depline a avut loc între 1859-1861, perioadă în care s-au luat o serie de măsuri ce au pregătit marile reforme ce au urmat și care au întâmpinat multă rezistență din partea unei părți a societății, în mod deosebit a marilor latifundiari, dar și din partea Bisericii ortodoxe. În perioada menționată anterior, Cuza a unificat armata, serviciul telegrafic și a întărit autonomia statului român interzicând prezența militarilor otomani în țară, iar Austria a fost somată să respecte legile române.

Epoca marilor reforme    

Climatul politic din perioada 1862 – 1863 a fost unul destul de complicat, în sensul că Adunarea legiuitoare era dominată de conservatori care se opuneau legii rurale, legii electorale și legii instrucțiunii în formele propuse de liberali. Mișcările țărănești din această perioadă au arătat însă conservatorilor – mari proprietari de pământ – faptul că era nevoie urgentă de o reformă agrară care să satisfacă țărănimea săracă. Guvernul conservator condus de Barbu Catargiu (ianuarie – iunie 1862) a susținut un proiect de lege rurală ce prevedea împroprietărirea limitată, dar s-a opus cu vehemență legii electorale. În iunie 1862 Barbu Catargiu a fost asasinat – primul asasinat politic din spațiul românesc – de un asasin rămas necunoscut, iar noul guvern și noul prim-ministru, Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863), a trecut la realizarea unor reforme necesare, dar nu prioritare în acel moment: unificarea serviciului sanitar, reorganizarea Școlii de silvicultură, înființarea Direcției Generale a Arhivelor Statului, ș.a. Epoca marilor reforme a fost însă inaugurată începând cu guvernul condus de Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865), vechi prieten și colaborator al domnului, un vizionar politic și un om de o mare cuprindere intelectuală. A fost publicist, istoric, profesor și un spirit animat în cel mai sincer mod de actul unei bune guvernări, în folosul națiunii sale. În timpul său au fost elaborate Legea secularizării averilor mânăstirești, Legea contabilității, Legea comunală, Codul penal și de procedură penală, Legea organizării judecătorești, Codul civil, Legea rurală (atât de așteptată), precum și Legea introducerii sistemului de unități și măsuri metrice, Legea instrucțiunii publice și Legea organizării armatei.

Mureșeanul Al. Papiu-Ilarian, colaborator apropiat al lui Kogălniceanu

În guvernul pe care l-a condus, Kogălniceanu s-a înconjurat de oameni la fel de capabili și în același timp foarte buni profesioniști, așa cum a fost și cazul mureșeanului Al. Papiu-Ilarian, revoluționar român de la 1848 din Transilvania, cu studii solide de drept și istorie și care, după o scurtă carieră universitară la Iași și o călătorie de studii și cercetări istorice în arhivele germane, s-a întors în Principate – unde se refugiase după înfrângerea revoluției din Transilvania – și a devenit, pe data de 12 octombrie 1863, ministru tutelar al Departamentului Justiției și ad-interim la Controlul de stat în guvernul prezidat de Mihail Kogălnicenu. Al. Papiu-Ilarian este cel care a prezentat proiectul de lege privind secularizarea averilor mânăstirești în Principatele Unite, un prim pas spre realizarea reformei agrare. Această lege propusă de Papiu, având girul lui Kogălniceanu și promovată intens de domnul Cuza, a avut importante urmări pregătind terenul, așa cum am mai spus anterior, pentru Legea rurală. Legea propusă de Papiu a avut urmări și în domeniul patrimoniului cultural național (icoane și tipărituri vechi, dar și diferite obiecte de artă nu au mai putut fi înstrăinate sau nimicite, ele fiind înregistrate și ținute într-o evidență centrală ca obiecte de patrimoniu). Mureșeanul Al. Papiu-Ilarian rămâne în istoria acestui magnific moment al Unirii din ianuarie 1859 și prin faptul că și-a legat numele și de alte măsuri în domeniul legislației, precum: redactarea codului comercial, legea privind asigurarea libertății personale și inamovibilitatea domiciliului, constrângerea corporală pentru datorii, etc.

Abdicarea lui Cuza, exilul și decesul

Domnia autoritară inaugurată de Cuza după 1864, suspiciunea că domnul urmărește să întemeieze o dinastie personală – își adoptase cei doi fii nelegitimi rezultați din legătura extra-conjugală cu Maria Obrenovici -, faptul că a renunțat la serviciile lui Kogălniceanu de care s-a îndepărtat treptat, precum și faptul că s-a înconjurat de o serie de oameni de o moralitate politică îndoielnică, a făcut posibilă realizarea a ceea ce logic era imposibil, apropierea conservatorilor de liberalii radicali, două curente politice aproape ireconciliabile, și realizarea a ceea ce a intrat în istorie ca „monstruoasa coaliție”. „Monstruoasa coaliție”, având și concursul unor capi ai armatei române, a fost cea care l-a forțat pe Cuza să abdice pe data de 11 februarie 1866 și să plece în exil.

La doar 53 de ani, pe data de 3 mai 1873, Cuza se stingea din viață departe de țară, la Heidelberg, în Germania, acolo unde își îngrijea sănătatea. Prin eforturile depuse de Mihail Kogălniceanu trupul lui Cuza a fost readus în țară și a fost înmormântat la Ruginoasa, în județul Iași, locul unde familia Cuza își avea moșia. Prezent la locul și momentul înhumării, Kogălniceanu avea să declare: „Nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Ele sunt nepieritoare.(…) Cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină…. va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.” În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Cuza a fost reînhumat la Iași, în Catedrala „Trei Ierarhi”, locul unde își doarme și azi somnul de veci, același loc în care se află depus și un alt mare umanist și cărturar de excepție, fostul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir.

Nicolae BALINT