Nene Iancule, toate-s vechi și nouă toate !

A fost Ziua Culturii Naționale, Mihai Eminescu a fost omagiat pe tot cuprinsul României noastre dragi. Au fost 24 de ore pline de poezie, dar s-a făcut ora 12 noaptea și gata, l-am așezat fain frumos la naftalină până data ce vine, când iar îl vom purta pe brațe mai ceva ca pe un sportiv care ne face  cinste la vreun campionat mondial sau olimpiadă.

Suntem în Anul Centenarului Marii Unirii de la 1918, iar evocările marilor personalități, fie ele ale culturii sau  istoriei, vor umple casele de cultură din întreaga țară. Dar reducem totul doar la festivism, ceva discursuri, apoi dăi cu populară și cântece patriotice, care fac ca esența să se piardă, că doar ea trebuie conștientizată, nu doar să repeți nume, date, cifre și statistici seci.

Dacă la evocări și omagieri suntem fruntași pe ramură, la alte chestiuni mai contemporane continuăm să fim coringenți. Nu de alta dar „profesorii”, o parte din protagoniștii scenei politice românești,  vin cu niște lecții milioanelor de elevi, fie ei mai tinerei sau mai pensionari, buimăciți de lecțiile tot mai neînțelese chiar și de cei meniți să le predea. Guvernul nici nu apucă să  anunțe vreo măsură că e rapid tras pe linie moartă, culmea, tot de cei care l-au proptit să rezolve treburile țării.

Dar să revenim la Anul Centenarului și la personalitățile culturii române care ar trebui să-și găsească un loc, cel puțin în conștiința noastră. În aceste zile aniversăm 166 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, cel care a prevăzut în scrierile sale realitatea anului Centenarului Marii Unirii.

A trecut neobservat Nenea Iancu prin acest sfârșit de ianuarie 2018, nici măcar câteva cuvinte despre ce a făcut, ce a scris dar mai ales cum a punctat moravurile societății românești, din păcate neschimbate în ultimul secol.

Dacă la Eminescu e explicabil, gândirea profundă e de mult doar o vorbă, nicidecum o stare, în schimb, la Nenea Iancu, lucrurile stau ceva mai bine, în sensul că năravurile descrise atât de frumos de el au cam rămas la fel.

Scrisoarea pierdută cu ale sale celebre personaje  a fost înlocuită cu succes de guvernanții noștri, de pălesc de invidie de alde Cațavencu, Farfuridii sau Brânzovenescu. Râdem noi cât râdem, dar tot de noi râdem, că nici râsul nu mai e cea fost, de am ajuns să râdem de noi și de necazul nostru.

Chiar așa, și râsul ni l-au ciuntit guvernanții noștri , de nici Toma Caragiu cu a sa repilică din filmul „Actorul și sălbaticii” nu-l mai poate salva :

”Poporul ăsta vreți voi să-l opriți să râdă? Să-l dezvățati să râdă! ….De minciună, de ridicol, de prostie, de hoție, de vorbele voastre umflate. Păi, de 2.000 de ani poporul asta râde, râde, cu sau fără voia cuiva. Și când a trebuit a luat și toporu-n mână. Și voi vreți să nu mai râdă, să nu mai iubească. Să se plimbe pe străzi cu mutre lungi ca ale voastre de sfinți impotenți. Să nu mai râda poporul român, mă?! Să-l ardeți în piața pe Caragiale?! Ce să facă poporul român? Să cânte psalmi toata ziuă?”

Chiar așa, ce să mai facă poporul ăsta, că nici râsul nu mai are farmecul lui, la așa piesă de teatru cu actori și  regizori de toată jena.