Pentru Zsigmond Báthori, viața e o nesfârșită lecție: „Cu cât devin un om mai bun, cu atât devin un fotograf mai bun”

31 ianuarie 2018

Zsigmond Báthori este unul dintre cei mai cunoscuți fotografi din Târgu-Mureș și, probabil, din întregul județ. Are la activ două expoziții personale, numeroase premii internaționale, este co-fondator, alături de Iosif Vajnar, al Studioului Pixel, și ține împreună cu Vlad Floruț cursul acreditat Inițiere în fotografie ITSC.

De meserie stomatolog, Zsigmond a cochetat cu limba japoneză și artele marțiale până să se apuce (și) de fotografie. Este, de asemenea, un șahist pasionat, și ca să nu-și lase mintea să lâncezească, s-a apucat și de chineză. Până acum a preferat să fie mereu ultimul sau printre primii fiindcă n-a agreat mediocritatea și a căutat noi provocări care să îi stimuleze imaginația bogată, caracterul ludic și energia debordantă.

În 1997, a primit cadou de la fratele său un aparat foto Samsung, pe film, cu care a făcut poze în voiajul de nuntă (microbul îl prinsese: Zsigmond a folosit 27 de role de film cu acea ocazie). Cadoul s-a dovedit a fi premonitoriu întrucât 10 ani mai târziu s-a concretizat într-o adevărată pasiune. Primul DSLR a fost un Pentax K10D cu două lentile pe care timp de doi ani nu l-a cruțat sub nici o formă. Între timp, a achiziționat aparatură nouă, dar a pus accentul în primul rând pe dezvoltarea personală, ca om, iar rezultatele sunt grăitoare.

Reporter: Ai avut multe pasiuni până când te-a cucerit definitiv fotografia. Care-au fost începuturile tale ca fotograf?
Zsigmond Báthori: În 2008, am ajuns membru la Clubul Marx József, care pe vremea aia era singurul fotoclub din oraș. În 2009, am avut primul meu succes la un salon internațional, o mențiune specială în Brazilia cu un portret al unei fetițe care se gândește, numit „Girl, interrupted”, și tot atunci am făcut o primă expoziție de prezentare. Pe-atunci pozam și animale, copii, bărbați și femei, dar eram atras mai mult de ceva viu și nu de clădiri sau peisaje. Mi-am intensificat prezența la saloanele internaționele și, din 2009 până în 2012, am dobândit acele acceptări necesare și, o dată cu ele, titlul de Artist (AFIAP) din partea FIAP (Federația Internațională de Artă Fotografică n.r.), cea mai veche din branșă. Acest titlu e cel mai de jos, pe care mulți membri ai fotoclubului îl aveau, dar mai puțini aveau EFIAP, care înseamnă Excelență în Arta Fotografică. Cum nu-mi place să fiu pus pe tapet că sunt inferior, am vrut să obțin EFIAP numai ca să nu-mi comenteze x și y. Până la urmă, am realizat că totul se rezumă la trimiteri și punctaje, și am rezolvat după alți 3 ani, fiindcă nu m-am grăbit, să obțin EFIAP. Uitându-mă înapoi, aceste titluri nu-mi aduc absolut nimic. Dar la ce m-au ajutat a fost că pentru a obține acceptări, a trebuit permanent să produc material fotografic nou. Și atunci eram motivat să pozez și să iasă ceva bun. Ca să fim onești, în afară de tine, cine-ți apreciază fotografia? Pe atunci nu era atâta internet și expunere online. Așa că satisfacția că trimiți o fotografie de-a ta și un juriu o selectează într-o expoziție, e o realizare. Și iată că astfel, până în prezent, am fotografii expuse în 30 de țări.

Rep.: Ce presupune participarea la un salon? Îți faci un grupaj de fotografii pe care le trimiți și achiți o taxă de participare?
Z.B.: Saloanele cu patronajul FIAP au un regulament de participare, categoriile anunțate, bine definite, în care se specifică ce tip de poze poți să trimiți. La fiecare categorie se acceptă de obicei 4 poze. Poți participa la toate categoriile cu o poză sau maximum cu 4. E o taxă de participare pe care unele saloane o au etapizată pe o categorie sau mai multe, iar altele au o singură taxă și trimiți la câte categorii dorești. Din păcate, deseori juriul e format din oameni în vârstă care au anumite reflexe, tipologii, obiceiuri și gusturi. Prin participarea mea, am avut șansa să introduc elemente noi, să ies din tipar. De când fac eu fotografie, arta asta a evoluat, dar saloanele nu prea s-au sincronizat. Și văd astăzi fotografii acceptate care pentru mine sunt doar depășite, dar nu mai conțin nimic.

„Valoarea absolută a creației numai creatorul o știe”

Rep.: Ce e fotografia pentru tine?
Z.B.: Pentru mine, fotografia este o extensie a personalității, e o formă de manifestare personală – cum sunt eu, așa vreau să fie și fotografia mea. E un limbaj. Eu neg faptul că fotografia în sine ar fi o artă. Nouă ne este impus termenul de frumos, ne este învățat. Nu întotdeauna descoperim noi ce este frumos pentru noi. Creatorul crează sub un impuls fie interior, fie exterior. Ce a făcut el se numește creație. El ia o decizie dacă acea creație intră la sertar sau îi dă drumul ca să fie consumată. Consumul avizat sau neavizat al creației îi aduce adăugiri de valori relative. Valoarea absolută a creației numai creatorul o știe. Dar statistic vorbind, când o anumită valoare relativă depășește un prag, se enunță acea creație ca fiind operă de artă și, inevitabil, creatorul va fi denumit artist. Am zis atunci: consumul specializat ridică o creație la nivel de artă, nu autorul în momentul creării. Prima mea expoziție s-a numit „De la fotoni la pixeli” fiindcă lumina circulă prin fotoni și ajunge sub formă de pixeli pe un suport de hârtie. Foarte puțini fotografi reușesc să creeze artă în fotografie. Cei mai mulți fac doar fotografii bune, plăcute ochiului.

Rep: Și asta nu înseamnă creație?
Z.B.: Noi, oamenii avem un complex de inferioritate prin care tindem să devenim asemenea Creatorului și, tindem către acea înălțare prin creațiile noastre, dar ele sunt imperfecte. (Privește pe fereastră la un copac) Te uiți la natură și la creanga aia care e și funcțională și estetică, și ce facem noi? Cu un substantiv natural o bagatelizăm. Noi oricum copiem natura, dar natura n-a făcut până acum un copac imperfect sau un fir de iarbă imperfect. Și sunt și funcționale. Ce creem noi… sunt niște stări, dispoziții și influențe, și reprezintă o ancoră în timp pentru creator. Întotdeauna am zis că fotografia este ca o oglindă către privitor. Privitorul deseori nu examinează fotografia, ci se autoexaminează. Ceva trezește în el. Deseori, oglinda rămâne aceeași, dar personajul care privește se schimbă. Când vorbesc de fotografii mă refer la cele puse pe hârtie. Ce se vede pe LCD sau pe monitor nu sunt fotografii, ci imagini digitale. O fotografie trebuie să fie palpabilă. Trebuie să fie înrămată, pusă pe perete și văzută. Tocmai acest lucru îi reduce expunerea. Foarte puțină lume o va vedea, vor fi doar cei care vor trece prin fața ei, dar tocmai acest fapt îi va da valoare. Acei oameni puțini care își vor aloca timp să se privească în oglindă, prin fotografia mea se vor simți mai valoroși. Dacă reușesc cu fotografia mea să trezesc ceva în oamenii care o privesc, eu mă simt bine fiindcă am lăsat o amprentă în ei. Și m-am simțit bine când am făcut poza. Până la urmă, la asta se rezumă totul: să mă simt bine în propria mea viață. Și dacă alții pe lângă mine în viața mea se simt bine, e un bonus. Fotografia este un mijloc de manifestare.

Dorința de a continua și înnoi tradiția fotografică a orașului

Rep.: Povestește puțin despre cursul de fotografie pe care îl ții alături de Vlad Floruț.
Z.B.: Pe Vlad Floruț l-am cunoscut la piața de vechituri când avea și el un Pentax la gât. Pe vremea aia, la fel ca și acum, marca asta era rară, și am intrat în vorbă. Făceam amândoi parte din același grup fotografic online, PhotoTarget, unde îmi desfășuram activitatea fotografică sub pseudonimul Sith Master. Așa am făcut cunoștință, după care el a plecat la facultate la Cluj, eu am rămas aici, între timp eu am trecut la Canon, apoi eu și Vlad ne-am regăsit. Pe urmă ne-am decis să facem împreună un curs de formare profesională pentru fotografi, fiindcă în oraș nu exista așa ceva. Noi, în Târgu-Mureș, avem cultură fotografică și o tradiție în acest sens, de pe vremea lui Marx Jozsef și când Azomureșul producea hârtie fotosensibilă, care ajungea apoi în toată țara. Sunt și astăzi fotografi în vârstă din oraș, pe care-i admir foarte mult, și când mă uit la fotografii ale lor din anii ’50-’60, sunt imagini care îmi vorbesc. Ce-am sperat cu acest curs foto? Am sperat în primul rând să schimbăm puțin paleta fotografică în orașul ăsta fiindcă o luase către un kitsch dezgustător. Pe vremea aceea, efectele pe poze erau mai importante decât mirele și mireasa sau subiectul pozei. Cel care are un aparat foto nu e fotograf, ci e doar un posesor de aparat foto. Pentru a fi fotograf trebuie să înțelegi tehnica fotografică, lumina și faptul că sunt compoziții și estetici pe care trebuie să le aprofundezi. Pe urmă îți dezvolți stilul personal. Prin cursul nostru am început să școlim oameni în direcția asta. Suntem acum la seria a 10-a, dupa 5 ani de activitate. În acest timp am îmbunătățit cursul în permanență și, având mereu oameni noi, a trebuit să fim adaptabili. În acest moment, cursul are o coloană, dar anumite elemente se lărgesc. Recent, mi-am refăcut cursul de fotografie alb-negru, de exemplu.

Rep.: Ce fel de cursanți ai avut de-a lungul timpului? Ce anume caută persoana care se înscrie la cursul vostru?
Z.B.: La început, am avut cursanți care aveau nevoie de diplomă fiindcă voiau să își legalizeze o afacere, după care foarte mulți oameni au venit din zone paralele și voiau doar să înțeleagă cum să facă fotografii mai bune pentru că modul auto al aparatului nu îi ajuta suficient. Scopul cursului este să deschidă orizonturi, iar omul să refuze kitschul și prostul gust. În fiecare serie au fost câțiva care continuă și perseverează, la fel cum au fost și alții care și-au făcut un moft și au abandonat, dar noi am vrut în primul rând să oferim oamenilor o experiență la care se pot întoarce. Fiecare serie este inclusă într-un grup închis pe Facebook, unde pot în continuare să ofere și să solicite informații. Cu cât devin un om mai bun, cu atât devin un fotograf mai bun. E simplu ca bună ziua. Nu atât aparatul contează, cât felul în care îl folosesc și ce pun de la mine în poză.

Rep.: Ai și un studio care începe să capete notorietate, Pixel Photo Studio (πXL).
Z.B.: Am avut în seria a șaptea un cursant, Iosif Vajnar, care mi-a propus să facem împreună un studio foto. Inițial am refuzat, fiindcă nu-i vedeam utilitatea. De ce să fac un studio, să aștept oameni ca să fac poze de buletin sau de majorate ca să concurez cu alte trei studiouri care deja există? Apoi mi-a propus să facem un loc în care să creem când vrem noi, ca să nu depindem de nimeni, și asta mi s-a părut o idee bună. Evident, am investit bani în spațiu și în echipamente și, încet-încet, am ajuns la concluzia că un fotograf e foarte bine dacă știe tehnica, dar așa cum țin să învețe să lucreze pe film, trebuie să învețe și să folosească lumina artificială. Iar studioul tocmai asta presupune: controlezi lumina să cadă unde vrei tu. Am înființat o asociație care are ca scop să funcționeze ca fotoclub, și așa am creat un nou fotoclub în Târgu-Mureș, bazat pe ideile noastre. Fotoclubul nu este închis, oricine poate să participe, fiindcă este în primul rând un loc de socializare. Momentan are peste 25 de membri, fiecare vine când poate, și schimbăm idei. Am încercat să creem un loc în care oamenii cu pasiuni comune să găsească resurse, inspirație și ajutor.

„Inima și mintea trebuie să se alinieze când se fac pozele”

Rep.: Faci fotografie din pasiune, dar mai preiei și comenzi uneori. Povestește-mi puțin despre asta.
Z.B.: Prin 2009, m-am asociat cu un prieten la ședințte foto de nuntă, și am fost singurii din oraș care lucram în acest fel. Fiind doi, puteam fi în două locuri în același timp, ceea ce era o noutate absolută pe plan local. Dar amândoi lucram full-time, așa că ne-am luat un număr limitat de evenimente, pe care le-am făcut cum am vrut noi. Am fost și fotograf de promoții, dar rar, fiindcă nu sunt persoana care lasă foarte mult de la ea la un shooting (râde). Am fotografiat și mult sport: baschet, handbal, judo, box și arte marțiale. Asta mi-a oferit expunere fiindcă lumea știe că ești fotograf dacă vede poze. Am câștigat și câteva premii și asta mi-a adus și o oarecare notorietate. Cred că acest fapt a contribuit într-o oarecare măsură și la longevitatea cursului. Până la urmă, de ce vine lumea la tine? Pentru că oferi cel mai bine vândut produs în lumea asta: încrederea. Când iei un fotograf să se ocupe de un botez, tu trebuie să ai încredere că al va surprinde momentul. Iar pozele nu vor fi făcute pentru părinți, ci pentru copil, care atunci când va crește va vedea imaginile și își va da seama că nu s-a ocupat de eveniment un neserios. Un fotograf trebuie să aibă uneltele pregătite, și nu mă refer la lentilă, blitz și la aparat, ci și la tehnici, iar inima și mintea trebuie să se alinieze când se fac pozele.

Rep.: Ce anume te nemulțumește, de exemplu, la fotografia de acum?
Z.B.: Marea mea problemă este că în Târgu-Mureș nu se consumă fotografia. Consumăm concertele gratuite, mititeii și gulyásul, consumăm toate manifestațiile și artificiile, dar fotografia nu. Dacă se face o expoziție de fotografie, la vernisaj vin prietenii, rudele și doi-trei oameni din media care fac materiale despre eveniment, după care nimeni nu mai intră să vadă expoziția. Oamenii sunt grăbiți și nu-și mai fac timp pentru așa ceva. Chiar și la galeria UAP te poți uita câți oameni intră să vadă o expoziție de artă plastică în afara zilei de vernisaj, iar dacă numeri mai mult de cinci, e mare lucru. Noi ne denumim oraș care iubește cultura. Poate că ar trebui să cerem taxă de intrare la astfel de evenimente. De-asta nu suntem artiști fiindcă nu suntem consumați ca să ni se ridice creațiile la nivel de artă, ne rezumăm creațiile la consumul digital. Parcă ne temem să intrăm într-o galerie și să privim exponatele. Poate ne temem de noi înșine, că nu ne place ceea ce se oglinește înapoi. Poate că nu înețelegem și nu vrem să ne educăm, să ne documentăm ca să pricepem ceea ce-am văzut. Rolul creațiilor este să te facă să te gândești la tine, să te descoperi, dar pentru asta uneori e nevoie de puțină educație.

Rep.: Cum au evoluat preferințele tale în ultimii ani în materie de ce pozezi și ce idei ai?
Z.B.: Eu am învățat fotografia digitală împreună cu calculatorul și foarte mult am alunecat către supraeditări ireale și artificiale. Am descoperit că în anii ’60-’70 erau fotografi care nu aveau aceste instrumente de editare artificială și au reușit să capteze ceva semnificativ. Noi, fotografii, avem o vorbă: știu că o fotografie e bună când sunt invidios ca nu am făcut-o eu. Și sunt multe fotografii vechi pe care sunt invidios că nu le-am făcut eu. Pe atunci, subiectul și lumina au fost mult mai importante decât aparatul cu care era făcută poza. Pentru mine, astăzi, cel mai greu este să fac poză simplă, sinceră și credibilă. Deseori mă întreb care sunt elementele necesare ca să fac acest lucru. Și banala fotografie de portret se dovedește a fi cea mai dificilă, când iei un om și ai iscusința să-i dai jos măcar două-trei straturi de măști, ca să-și arate sufletul. Foarte puțini fotografi pot să pozeze în așa fel încât portretele lor să emane sufletul omului. Încă noi pozăm head-shots, capete, dar nu ce este înăuntru. Ne temem să devenim vulnerabili și purtăm această armură în permanență, iar ceilalți trec pe lângă noi și ne mirăm că suntem singuri. Viața începe dincolo de zona de confort și foarte puțini îndrăznesc să o depășească.

A consemnat Andrei VORNICU