Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național Târgu-Mureș anunță o nouă reprezentație a spectacolului „Tatăl meu, preotul” de Gabriel Sandu, regia Leta Popescu, scenografia Tiberiu Toitan, muzica Magor Bocsárdi.
Reprezentația va avea loc marți, 13 februarie 2018, de la ora 19.30, la sala Mică!
Distribuţia spectacolului este formată din actorii: Vlad Bîrzanu, Dan Rădulescu, Monica Ristea, Alexandru-Andrei Chiran și Cristian Iorga.
„Ce face o familie tradițională când apare – fără sfidare și fără rea-voință – problema homosexualității? Ne iubim în continuare sau ne urâm în propria casă? Mai e adevărul meu singurul adevăr valabil? Această întrebare îmi doresc eu să fie reacția publicului la spectacolul Tatăl meu, preotul.” (Leta Popescu, regizoarea spectacolului)
„Spectacolul este clar de la început până la sfârșit, nu conține nimic abscons sau metafore obscure și intenționează mai degrabă să dea bătăi de morală decât de cap spectatorilor. În acest sens, prezintă niște situații grefate pe o temă (încă) sensibilă pentru societatea românească, pe care le lasă să se desfășoare firesc, susținute printr-un joc actoricesc de o naturalețe foarte reușită.” (Andrei Vornicu, Liternet.ro)
Biletele şi abonamentele pot fi achiziţionate de luni până vineri între orele 12:00 şi 17:30 la Agenţia de Bilete a Palatului Culturii sau la casa de bilete a teatrului de luni până vineri între orele 09:00 şi 15:00 şi online: www.biletmaster.ro
Care va să zică, „familie tradițională”! Eu am văzut acolo într-adevăr o familie, dar care s-a sfâșiat foarte repede în două, pe de-o parte fiul poponar, ca reprezentant al homosexualilor, inchizitorial, călare pe propriul adevăr și de cealaltă parte preotul, reprezentând tatăl tradițional, stâlpul familiei tradiționale și chiar ortodoxia, caricaturizat într-o „formă fără fond”, lipsit de morală, corupt și chiar criminal. Noi, spectatorii eram puși să alegem eroul „care aduce schimbarea”.
Aveam un foarte mare respect pentru ce însemna teatrul din Tîrgu Mureș. Mi-au bucurat adolescența cu spectacole de înaltă ținută și de elevată cultură. Pe acest fond am perceput acest spectacol ca pe un upercut sub centură, care m-a năucit și m-a umplut de o greață viscerală.
În afară de tehnica punerii în scenă, modernă și interesantă, spectacolul este unul de propagandă, singura „emoție artistică” pe care a reușit să mi-o trezească fiind greața.
Qui bono!?