Home / Interviu / Interesele personale, boala sportului românesc. Și nu numai

Interesele personale, boala sportului românesc. Și nu numai

Distribuie

Recent am avut o deosebită plăcere să-l întâlnesc la Târgu-Mureș pe unul dintre marii sportivi ai României. Este vorba despre rugbystul George Dumitrescu, fost căpitan al „stejarilor” din anii 80. Această disciplină nu a fost una dintre cele mai populare în Mureș, deși sunt mai mulți foști practicanți, care au evoluat însă la echipe din alte orașe. Există acum tentative de înființare a unei secții la clubul Juvenes, dar, pe lângă altele, latura financiară este o barieră greu de trecut. Rugby-ul a fost totuși unul din sporturile care a fost „pe val”, cu mari șanse de a intra în elita mondială. Acest lucru nu s-a întâmplat din mai multe motive. Unul dintre acestea a fost felul în care sunt conduse unele ramuri sportive din România, să ne rezumăm doar la sport, care a fost mereu cel mai bun ambasador. Acest lucru l-a confirmat și fostul căpitan al naționalei care aspira cu mari șanse ca Turneul celor 5 națiuni să devină a celor 6. În 1984 a fost înregistrată o primă victorie asupra Scoţiei, iar în 1988 s-a obţinut prima victorie în deplasare împotriva unei echipe participante la Turneul celor 5 Naţiuni, 15-9 în Ţara Galilor. Deși cu opt calificări şi participări consecutive la Cupa Mondială, la toate edițiile din 1987 până în 2015 (ediții din 4 în 4 ani), a urmat declinul.

După anul 1990, finanţarea rugby-ului a avut de suferit. Iniţial, „stejarii” au continuat să dea totuși semne de vigoare, iar în acel an s-a înregistrat singura victorie obţinută împotriva Franţei în deplasare (12-6, la Auch), după care, în anul următor, a fost învinsă și Scoţia cu 18-12. La Campionatul Mondial din 1991, România a învins Fiji cu 17-15, iar în 1993 Ţara Galilor, la Bucureşti, cu 24-6. La Cupa Mondială din 1995 „Stejarii” au rezistat onorabil în faţa ţării gazdă, Africa de Sud (21-8). În anul 2000 România a câştigat prima Cupă Europeană a Naţiunilor, cu patru victorii din patru meciuri.

Turneul celor 5 a devenit a celor 6, dar nu cu România. Celor cinci echipe ale celui mai puternic campionat interțări din Europa, superior Europenelor, Anglia, Țara Galilor, Irlanda de Nord, Scoția și Franța li s-a adăugat Italia, echipă pe care România o învingea fără emoții. Numărul jucătorilor legitimaţi a scăzut dramatic, cam la un sfert, în ţară rămânând sub 30 de cluburi, după ce în anii ’80 în România erau peste 12.000 de jucători și 110 cluburi.

 

„Am considerat că suntem liberi, dar nu era așa”

 

După această trecere în revistă, să revenim la dialogul purtat cu George Dumitrescu, unul dintre jucătorii emblematici, dar și unul dintre primii sportivi de performață care a părăsit România pe cale „legală”. El a fost distins în primele zile din 2018 cu titlul de Maestru Emerit al Sportului din partea lui Marius Dunca, cel care a renunțat la funcția ministru în noul guvern.

La vârsta de 25 de ani, în 1990 George Constantin Dumitrescu s-a transferat în Franța, iar selecțiile sale la Națională erau nesigure. Dumitrescu a început să practice acest sport la 14 ani, când s-a înscris la Liceul CFR din București. Dar să aflăm mai multe despre cariera sa.

Reporter: Cum a început cariera de rugbyst?

George Dumitrescu: Am început să joc la 14 ani, când am intrat la Liceul CFR. La indicațiile părinților, trebuia să mă orinetez între depanator de televizoare și mecanic de locomotivă. Prima variantă a picat, nu mă vedeam depanator, iar mecanic nu mai voiam să fiu. M-am dus apoi cu tata la clubul Grivița Roșie, unde nu mai aveau locuri și am ajuns la clubul Locomotiva. Aici antrenor era Nicolae Manolache, cel care a cizelat foarte mulți jucători, inclusiv pe mine. Nu știam mai nimic despre rugby, dar aveam calități native. Mi s-a pus mingea în mână și am intrat direct la juniori I. La 16 ani am fost convocat la echipa națională de juniori. Cu echipa de la club am câștigat în fiecare an campionatul. Am rămas singurul jucător din România cu cinci titluri naționale la juniori, toate cu Locomotiva.

Rep.: A urmat trecerea la seniori

G.D.: Da, în 1983 am terminat liceul și am trecut automat la seniori. Am evoluat între timp și am devenit căpitanul echipei, atât la club, cât și la națională. Am fost transferat la Dinamo, apoi am jucat șapte ani la Steaua. Aici am fost coleg cu Florică Murariu, cel împușcat la Revoluție, singurul jucător român selecționat în echipa lumii, despre care, din păcate nu se amintește nicăieri. Antrenorul era Radu Durbac, la care i-am dus, la fel, coșciugul la cimitir în 1989. Pentru mine a fost o evoluție extraordinară, dar n-am vrut să mai rămân. După evenimentele din 1989, în vara anului următor am primit ofertă din Franța și am plecat. Puteam rămâne în Scoția înainte de 1989, dar am preferat să joc în România.

Rep.: România învingea echipe din Turneul celor 5. De la ce a venit decăderea și România nu a mai ajuns în Turneul celor 6?

G.D.: Eram la Steaua, unde am avut cele mai bune rezultate la seniori. În 1988 am învins Țara Galilor, prima victorie pe teritoriu britanic, după care a venit cea din Franța. Au fost momentele de vârf a unei generații extraordinare. Cu muncă, puteam să ieșim, să arătăm mult mai mult. Au trecut 28 de ani de când n-am mai învins Franța, dar acel grup putea rivaliza cu cele mai mari forțe. Odată cu venirea Revoluției, puteam să arătăm mult mai mult, dar am fost în continuare mult prea închiși, în special din punct de vedere politic. Voiam să credem că am devenit liberi. La cei 25 de ani am fost printre primii care au plecat. Am ajuns în Franța împreună cu Dumitraș, Caragea și alții. Eu am întâmpinat probleme deoarece aveam grad militar și am plecat fără familie. Am considerat că suntem liberi, dar nu era așa, alții au hotărât pentru mine. Am fost convocat cu mari rețineri pentru Mondiale și atunci le-am spus că nu au voie să-mi hotărască soarta, este viața mea. Să revin la decădere, de aici se trag multe. În turneul celor 6 a ajuns Italia, cu care aveam cinci victorii din șase meciuri. Conducerile au fost de așa natură, iar noi am decăzut.

Rep.: Cum a decurs acomodarea în Franța?

G.D.: A fost foarte dificil la început. Eram doi români la aceeași echipă și regulamentul lor nu permitea să jucăm în același timp în primul an. În al doilea am ajuns pe postul meu și am avut mari satisfacții. Am amintiri foarte plăcute, când tot stadionul îmi scanda numele la o reușită, știau că făceam parte din echipa care învinsese Franța.

Rep.: Au fost probabil și dezamăgiri.

G.D.: Nu a început cu o dezamăgire, dar părea greu de crezut. În Franța, la 25 de ani a trebuit să și muncesc. În România, în teorie nu erau profesioniști, dar nu am muncit, făceam zilnic antrenament și primeam salariu, dar acolo jucătorii munceau. Dezamăgiri au fost atunci când nu eram convocat la națională, sau la preliminariile pentru Mondiale, când am învins Olanda și Spania. Urma meciul cu Italia și o victorie aducea calificarea la Cupa Mondială. Cei de la federație au spus că urma să mergem în Anglia, alături de Noua Zeelandă, campioana mondială, unde nu aveam nicio șansă de calificare din grupă. Pierzând cu Italia, urma să jucăm cu Franța, pe care tocmai o bătusem, cu Fiji și Canada. Era unica noastră șansă de a juca un sfert de finală cu campioana mondială, dar s-a decis altfel. Toți am fost împotrivă, iar eu, în calitate de titular și căpitan nu am mai fost convocat. Adevărul este că cei care am plecat în Franța am fost dați la o parte.

Rep.: Care au fost momente cele mai emoționante?

G.D.: Aș putea spune că cele mai importante au fost acelea de la reprezentativă. Când porți tricoul cu frunza de stejar al naționalei și auzi imnul în fața a zeci de mii de spectatori sunt momente de neuitat. Veneam cu cel mai mare drag să joc pentru România. M-a durut însă sufletul când eram trecut în echipa etapei în revista de specialitate din Franța și nu am fost convocat la naționala care pierdea pentru prima dată în istorie în fața Spaniei.

Rep.: Se poate vorbi despre perspective?

G.D.: Foarte sumbre. Mai sunt foști colegi de-ai mei care vor, încearcă să facă ceva, avem talente, dar cu politica de la noi este foarte greu. Sunt multe de făcut în România, inclusiv în domeniul sportului. Eu am decis să nu mă mai întorc, dar poate m-aș răzgândi în cazul în care s-ar schimba unele lucruri. Este important să vină oameni care investesc, dar fără alte interese. Ascensiunea unor copii este foarte rapidă, aceștia trebuiesc sprijiniți, dar nu cu interese personale. Nu știam cum să ieșim din sistemul comunist, dar piedicile pot veni și din alte direcții, iar de un regim bine înrădăcinat scapi mai greu.

 


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Baschet: CSM Târgu Mureș a învins din nou Oradea

Distribuie Echipa de baschet masculin – Liga I din cadrul CSM Târgu Mureș a jucat …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.