Home / Interviu / INTERVIU. Daniel Oltean, câștigătorul Premiului UNITER pentru dramaturgie: „E dificil să supraviețuiești unui asemenea premiu”
Daniel Oltean este, de asemenea, un cititor pasionat de poezie (Foto: Andrei Vornicu)

INTERVIU. Daniel Oltean, câștigătorul Premiului UNITER pentru dramaturgie: „E dificil să supraviețuiești unui asemenea premiu”

Distribuie

Daniel Oltean trăiește, alternativ, în două lumi care aparent se resping reciproc: de profesie este procuror DIICOT, dar afectiv este legat de literatură și de teatru. După studiile de Drept și filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Daniel Oltean a absolvit specializarea Teatrologie a Universității de Arte din Târgu-Mureș, apoi a urmat masteratul de Scriere dramatică din cadrul aceleiași universități. Pasiunea pentru scris s-a materializat în piesa „50 de secunde” care a obținut în acest an Premiul „Cea mai bună piesă românească a anului 2017” acordat de UNITER. Distincția i-a fost înmânată lui Daniel Oltean în cadrul galei din 7 mai care a avut loc la Alba Iulia. Ineditul situației a stârnit o oarecare rumoare în lumea teatrului și în mass-media, dar vestea a fost primită în același timp cu entuziasm, iar carisma procurorului-dramaturg i-a atras acestuia o binemeritată simpatie.

„50 de secunde” este povestea unei anchete în care un tânăr pledează vinovat de matricid. Anchetatorul încearcă să deslușească motivațiile crimei și inițiază o relație bazată pe empatie, la care tânărul va răspunde în manieră personală.

Daniel Oltean mi-a povestit despre geneza piesei, despre primele tentative dramaturgice, surse de inspirație, premiul UNITER și despre tema care stă la baza piesei „50 de secunde”: vinovăția.

Daniel Oltean la Gala UNITER de la Alba Iulia

Reporter: Să-nțeleg că acest premiu a venit ca o supriză. Nu te imaginai, totuși, cu el în mână, pe scenă, și ținând un speech de mulțumire?
Daniel Oltean: În momentul în care trimiți un text la un concurs, sigur că îți dorești să câștigi. Nu îmi puneam mari speranțe că voi câștiga, însă recunosc că au fost câteva seri în care, înainte să adorm, exersam puțin un eventual discurs. Mi-a confirmat un prieten care are un alt prieten, inginer aeronautic și care, deseori, noaptea, înainte să adoarmă, ca să se liniștească, visa că ia Nobelul și că ține un discurs. Eu nu citisem decât foarte puține din textele care câștigaseră sau fuseseră nominalizate în anii anteriori, așa că nu știam nici măcar aproximativ ce fel de texte sunt, cum sunt scrise, și poate că a fost mai bine așa, pentru că n-am avut nici un fel de influență, nu m-am gândit că ăsta ar fi genul de text care ar putea câștiga. Din acest punct de vedere, l-am scris într-un soi de izolare.

Rep.: Este prima ta piesă? Sau prima piesă terminată?
D.O.: Am mai avut o piesă pe care am trimis-o la un concurs, acum doi ani. Nu era terminată, din punctul meu de vedere, dar am aflat de deadline destul de târziu, și am zis să trimit piesa mai mult ca o testare pentru că am avut la dispoziție o săptămână în care am lucrat intens. Surpriza a venit când s-au anunțat rezultatele concursului respectiv, la secțiunea la care am trimis eu. Organizator era Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu-Gheorghe, împreună cu Teatrul „Regina Maria” din Oradea, și era și o secțiune de dramaturgie în limba română. Surpriza a constat în faptul că n-am câștigat, dar am fost și singurul concurent la secțiunea respectivă. Deci, am concurat singur și n-am câștigat pentru că, fiind singura piesă înscrisă în concurs, nu s-a putut juriza. După câteva luni am fost sunat de la teatrul respectiv și, fiind întrebat dacă sunt de acord să fie publicată piesa într-o revistă, le-am zis că da, însă aș avea nevoiede puțin timp să mă mai uit peste ea. Am fost întrebat dacă sunt de acord să fie tradusă în maghiară, așa că a fost tradusă în maghiară și publicată.

Pe urmele lui Martin McDonagh

Rep.: Piesa cu care ai câștigat Premiul UNITER pentru dramaturgie a fost scrisă în perioada în care erai masterand la programul de Scriere dramatică de la UAT, dar ideea era mai veche…
D.O.: Ideea era anterioară înscrierii mele la masterat. De fapt, erau două prime scene pe care mi le notasem la un moment dat. Una dintre ele a constituit și examenul meu de intrare la masterat, pe baza căruia am fost admis. Ulterior am abandonat scena, deși conducătoarea masteratului, Alina Nelega, văzuse ceva acolo, dar eu nu mă mai gândisem la textul respectiv.

Rep.: Nu mai aveai idei sau din ce motiv?
D.O.: Am început alte proiecte la masterat, am lucrat la un spectacol cu Peca Ștefan și Ovidiu Caița, apoi am avut mai multe proiecte și teme cu Alina, pe parcursul celor doi ani. În momentul în care mi-am reamintit de fragmentul ăla de text a fost când a trebuit să-mi aleg lucrarea de disertație pentru finalul masteratului și nu prea știam ce anume. Eram înclinat mai degrabă către ceva teoretic. Partea practică consta în scrierea unei piese, dar partea teoretică presupunea scrierea unei disertații. Alina Nelega a simțit că pe baza a ceea ce scrisesem pe perioada masteratului, m-aș potrivi pe stilul lui Martin McDonagh și mi-a propus ca în lucrarea mea de disertație să abordez trei piese ale lui McDonagh. Am citit toate textele lui, în original, dar am ales trei din perioade diferite, și în timp ce analizam piesele în care erau subiecte sau bucățele care aveau ceva în comun cu povestea pe care o începusem cu doi ani înainte, mi-am dat seama că aș vrea să scriu ceva de genul ăla.

Rep.: Care sunt elementele comune pe care le ai cu dramaturgia lui McDonagh? Felul de a scrie, de exemplu?
D.O.: Nu știu dacă neapărat felul de a scrie a lui McDonagh, cât lumea și subiectele lui. Nu există o piesă în care să nu apară la un moment dat o crimă care să fie într-un fel sau altul anchetată, și asta avea în comun cu mine în primul rând profesia mea. De asemenea, textele lui McDonagh au în comun și o lume rurală de care m-am legat și eu în câteva exerciții pe timpul masteratului. Cred că primul contact cu el s-a legat de lumea lui, de care m-aș putea apropia și eu. Lucrând la disertație, am început să mă gândesc tot mai mult la piesa mea, și am reînceput s-o scriu.

„Sentimentul de vinovăție e foarte parșiv și periculos”

Rep.: Din momentul în care te-ai reapucat de piesă, în cât timp ai terminat-o?
D.O.: M-am repucat în perioada în care scriam lucrarea de disertație, prin aprilie-mai, și am terminat-o în 30 ianuarie dimineața, când se împlinea data-limită de trimitere la concursul UNITER.

Rep.: Scrii bine sub presiune?
D.O.: Cred că da. De fapt, sunt destul de silitor. Dacă trebuie să fac o temă, mi-e jenă să n-o fac. Dacă îmi pun eu un termen, nu îl respect, dar dacă mi-l impune altcineva, atunci da. Nu aveam foarte multă încredere în piesa respectivă, simțeam că nu am ajuns unde aș vrea, dar am zis că o s-o trimit numai pentru că vreau să mă impulsioneze ceva să scriu.

Rep.: Ai spus că textul e inspirat din activitatea ta de anchetator. Poți face un foarte scurt rezumat al piesei?
D.O.: Cred că este o piesă despre vinovăție, despre cât de ciudat este sentimentul de vinovăție, cât de persuasiv. De multe ori ai impresia că ai trecut peste ceva care te-a făcut să te simți vinovat, dar după un timp te trezești că acel sentiment n-a dispărut, și că poate fi extrem de vătămător. În general, oamenii încearcă să scape de sentimentul de vinovăție. Și în psihiatrie, și în orice fel de consiliere de genul ăsta, psihiatrul îți va spune că trebuie să te îndepărtezi de sentimentul de vinovăție pentru că îți face rău.

Rep.: Cred că sunt două tipuri principale de vinovăție: vinovăția ca rezultat al unui fapt produs în mod deliberat și vinovăția care survine din greșeli involuntare, pe care le comit toți într-o oarecare măsură.
D.O.: Da, poate că ăsta e numai un nivel al vinei, dar chiar dacă a fost o simplă greșeală, nu înseamnă că vinovăția nu poate exista. Plus că, în timp, datorită unor împrejurări, poate să crească și poate să ducă foarte departe, ceea ce, într-un fel, se întâmplă și în piesa mea. Uneori, în loc să te îndepărtezi, te abandonezi acelui sentiment. De-asta am zis că sentimentul de vinovăție e foarte parșiv și periculos. Asta nu înseamnă că susțin că oamenii nu trebuie să aibă remușcări, căci sentimentul de vinovăție este normal, doar că trebuie controlat. Dacă poți recupera ceva din ceea ce-ai greșit, e OK și trebuie s-o faci, dar sunt situații în care nu poți repara și atunci e mult mai greu. Dar sunt cazuri în care vinovăția a tot crescut și s-a ajuns la lucruri tragice. Sentimentul de vinovăție e subiectul piesei mele, sau chiar personajul, și l-am întâlnit foarte des în anchetele pe care le-am făcut în calitate de procuror criminalist. Mulți oameni se trezeau după ce comiteau o crimă spontană, fie că fuseseră beți, fie că fuseseră într-o stare pe care atunci n-o conștientizau, și se trezeau de multe ori în fața mea, în cadrul anchetei, și realizau ce-au făcut. Vedeam atunci tot sentimentul ăla de vinovăție și de spaimă și vedeam că se temeau mai mult de vinovăția pe care urmau să o simtă decât de faptul că vor sta la închisoare 10 sau 15 sau 20 de ani. Simțeam spaima în ochii lor care exprimau: „Și eu ce fac acuma?”.

Rep.: Tu ce răspuns ai avea la asta?
D.O.: Ca anchetator nu ești psihologul lor, dar, pentru a avea o discuție normală, echilibrată și logică, și pentru a afla adevărul, am considerat mereu important să discut amănunte legate de ce simte persoana respectivă, pentru că există oricum un articol în Codul penal care privește dozarea pedepsei – aceasta are limite între 10 și 20 de ani –, iar pedeapsa poate fi mai mică dacă judecătorul care pronunță sentința constată că persoana respectivă regretă fapta. Regretul ăsta trebuia să reiasă cumva, inclusiv din ancheta pe care o făceam în prima fază a procesului. Iar acest regret trebuia să fie sincer, pentru că atunci când îl întrebi pe câte un inculpat dacă regretă și îl vezi că dă din cap și zice că da, dar nu prea simți asta, intervine o vorbă a noastră: „Regreți că te-am prins, de fapt, nu regreți fapta”.

Principesa Margareta a înmânat Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului 2017

„Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de greu să scrii o piesă de teatru”

Rep.: Când ai ales titlul piesei?
D.O.: L-am ales după ce am scris scena finală, pe care am scris-o înainte de unele scene din interior. Am tot lucrat, iar într-o zi am scris o scenă care mi s-a părut că trebuie să fie finalul. Este vorba de un monolog.

Rep.: De ce te atrage dramaturgia în detrimentul prozei sau a poeziei?
D.O.: Nu mă vedeam scriind teatru, dar în perioada în care am făcut cei trei ani de licență la Teatrologie am citit multe piese, am văzut multe spectacole și simțeam nevoia să fac și ceva practic. Am ales masteratul de Scriere dramatică fiindcă mi-am zis: hai să mă provoc. Nu mai scrisesem teatru până atunci. Am vrut să verific dacă pot să mă mișc în spațiul respectiv. Acum pare că pot, dar e foarte greu. Nu mi-am imaginat niciodată că e atât de greu să scrii o piesă de teatru.

Rep.: Ce ți se pare cel mai greu?
D.O.: Ai impresia uneori, când citești o piesă, că e extrem de ușor de scris. În fond, niște personaje vorbesc și tu nu trebuie decât să-ți imaginezi cum vorbesc acestea. Ei bine, structura unei piese nu rezistă dacă nu reușești să creezi toate relațiile necesare care să susțină tot ce înseamnă, de la Aristotel începând, structura unei piese. Am avut și eu senzația uneori că am terminat-o, dar mi-am dat apoi seama că ceva nu funcționează. Pe de altă parte, te gândești în timp ce scrii piesa cum ar arăta pe scenă, pentru că, în cele din urmă, o piesă de teatru este scrisă pentru a ajunge la un moment dat pe scenă. Din acest punct de vedere, e mai provocator decât alt gen, cum ar fi poezia sau proza, pentru că te mai joci și cu imaginația în care textul pe care tocmai îl scrii va trebui să funcționeze pe o scenă, cu niște persoane vii, care vor trebui să rostească acele cuvinte.

Rep.: Pe cine ai vedea în distribuție la o eventuală punere în scenă la Târgu-Mureș?
D.O.: Eu am avut dat examenul practic la masterat din piesa asta, care a fost într-o formă nefinalizată, și a constat dintr-o lectură cu actori. Mi s-a părut că s-au potrivit foarte bine cei care au citit textul: Nicu Mihoc, Ștefan Roman și Monica Ristea. Laurențiu Blaga a coordonat acest examen și a dat unitate piesei. În plus, nici unul dintre roluri nu i se potrivea soției mele, care e actriță (Mela Mihai, n.r.), dar în același timp, ea având un simț dramaturgic foarte bine dezvoltat, îi citeam eu textul sau îl citea ea și, ca actor, vedea niște lucruri care mie îmi scăpau, eu fiind privitor de teatru, dar nu și practicant. Un actor simte când un text nu funcționează sau când pare împiedicat. Mie îmi dădea doar impulsurile, după care eu mă aruncam în partea de scriere ca să obțin feedback-ul pe care îl doream.

Rep.: Au mai fost persoane care ți-au dat indicații în momentul în care lucrai la text?
D.O.: Da, am discutat pe mici bucăți, inclusiv cu colegi de-ai mei procurori, ca să aflu dacă e suficient de realist, dar dacă povestea pe care o construiesc are și altceva în afară de realul unei anchete. Așa că, pe lângă cei care erau din domeniul teatrului, cu care am avut discuții pe marginea textului, am avut și cu cei care aveau legătură cu textul din punctul de vedere al subiectului.

„O să mai scriu când o să simt nevoia”

Rep.: Ai idei pentru texte noi?
D.O.: Încă nu știu. Sunt destul de buimăcit momentan. Pe lângă asta, intervine o mică spaimă că trebuie să confirm din nou sau să demonstrez că e un text valabil. Cred că e dificil să supraviețuiești unui asemenea premiu, dar o să încerc să mă calmez (râde). Am mai simțit asta: eu am scris când îmi venea să scriu, deși când eram presat de deadline-uri, îmi demonstram că pot scrie și așa. O să mai scriu când o să simt nevoia și când o să-mi și impun. Mai am câteva povești în mine, dar rămâne de văzut…

Rep.: Care e pentru tine semnificația premiului UNITER? Cum te raportai la el înainte să îl câștigi? Crezi că e un barometru al dramaturgiei românești?
D.O.: Repet, nu am citit decât puține din textele anterioare, iar pe cele pe care le-am citit le-am văzut ca pe niște texte foarte bune, dar eu cred că este, până la urmă un barometru. Probabil că nu toți dramaturgii trimit piese la acest concurs, dar pe mine m-a impresionat juriul. Nu cunosc persoanele din juriu, dar le consider importante în teatrul românesc, deci decizia lor, în ceea ce mă privește, datorită calităților lor în primul rând, mă încântă. Dacă acești cinci oameni au premiat piesa, înseamnă că trebuie să fie bună.

A consemnat Andrei VORNICU


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Premiul I pentru Școala Gimnazială Ioan Vlăduțiu din Luduș

Distribuie Trupa de teatru a Școlii Gimnaziale Ioan Vlăduțiu, “Les amis de la scène”, coordonată …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.