Slujire arhierească la hramul Mănăstirii Sânmărtinul de Câmpie

În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur la Mănăstirea de la Sânmărtinul de Câmpie, protopopiatul Târgu-Mureș, cu prilejul hramului.
În cuvântul de învățătură adresat numeroșilor pelerini, Arhipăstorul nostru a spus: „Trăim timpuri de profund dezastru moral și de haos înspăimântător, când Legea lui Dumnezeu este respinsă și numele Lui este disprețuit. Pelerinajul nostru pe acest pământ este plin de pericole și de capcane, care vin de la trup, de la lume și de la diavol. Este atât de ușor să devenim robi ai pasiunilor dezordonate și ai păcatelor de tot felul, însă să fim optimiști, pentru că în slava Împărăției avem o Mamă bună, care se preocupă de soarta noastră, fiind gata să ne elibereze de orice rău sau nenorocire. Mama noastră din ceruri este vie, nemuritoare și foarte generoasă. Dacă noi o chemăm cu umilință și cu stăruință, ea vine numaidecât în întâmpinarea noastră. Dacă îi cerem ceva, ea ne dă imediat, pentru că nu refuză pe nimeni niciodată. Maica Domnului este steaua speranței, care răsare peste zbuciumul acestui veac, fiind foarte doritoare să transforme păcatul nostru în iertare, înfrângerea noastră în biruință și tristețea noastră în surâs de fericire”.
Mănăstirea de la Sânmărtin, situată la o altitudine de 400 metri, este așezată în centrul Transilvaniei, reprezentând o veritabilă vatră spirituală pentru credincioșii din împrejurimi. Prima atestare documentară a locului propriu-zis provine din anul 1329. Potrivit tradiției, în secolul al VII-lea a viețuit pe aceste meleaguri un monah cu o aleasă viață duhovnicească, pe nume Martin, care avea să fie martirizat. Acesta a fost recunoscut de către contemporani ca fiind o persoană sfântă, locul urmând să fie numit astfel (n.r. Sânmartin) tocmai datorită acestei cinstiri aduse monahului martirizat aici. O a doua atestare documentară a locului datează din anul 1334, când se face referire despre „preoții de la Sânmartin” precum și despre unii monahi care viețuiau în acest loc. Astfel, conform acestei mențiuni, reiese faptul că, încă din secolul al XIV-lea, la Sânmartin era formată o veritabilă obște monahală, a cărei continuitate a fost atestată documentar pe parcursul secolelor XV-XIX.
În cadrul unui document publicat în anul 1913, la Brașov, ni se face cunoscut faptul că Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt avea să ctitorească o biserică de zid la Sânmartin, care, la 1660, a fost incendiată. Nu după mult timp, în locul acestui lăcaș de cult a fost adusă o bisericuță din lemn, care, din purtarea de grijă a celor care au viețuit în jurul acesteia, a dăinuit până în zilele noastre. Viața monahală de la Sânmartin avea să înceteze odată cu anul 1783, atunci când preoții Atanasie și Gheorghe au fost alungați din cadrul mănăstirii, unul dintre ei fiind martirizat pentru dreapta credință. În continuare, lăcașul de cult a rămas pustiu, însă, în ciuda acestui fapt, numeroși credincioși dreptslăvitori venerau acest loc în ascuns, fiind consemnate în tot acest timp chiar și unele oficieri de slujbe. Începând din anul 1936, un număr de 19 comune de pe Câmpia Transilvaniei au contribuit, benevol – din dorința expresă a credincioșilor -, la ridicarea unui lăcaș de cult, distrus însă de autoritățile vremii în anul 1962.
Viața spirituală a vetrei monahale de la Sânmărtin a reînceput după anul 1990, odată cu venirea aici a preacuviosului părinte Teodul Libeg, sub a cărui oblăduire așezământul monahal se află până astăzi. Îndată după sosirea părintelui, a fost inițiată ridicarea noului lăcaș de cult cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, târnosit de către Chiriarhul nostru, Părintele Arhiepiscop Irineu, la data de 18 mai 2014.

(www.reintregirea.ro)