Didactica. Alfabetul latin

Limba română are 34 de sunete-tip, pe care le-am amintit în definirea fonemului (22 de consoane, 7 vocale, 4 semivocale şi un sunet afonizat – i şoptit). Acestor sunete le coincid 31 de litere.

Trecerea de la ortografierea chirilică (sec. al IXI-lea) la alfabetul latin a însemnat recunoaşterea unanimă a latinităţii limbii noastre.

Se pot stabili multe asemănări cu celelalte limbi romanice. Din latinescul mano, prin evoluţie, avem în română cuvântul mână, în spaniolă mano. Fiind o limbă etimologică, în franceză grupul ai (main) redă sunetul e (un e deschis).

Sistemul vocalic românesc cuprinde vocalele a, ă, i, î, e, o, u. Diferenţele grafice (î, â; i, y) precum şi transcrierea fonetică le vom prezenta în tabletele care urmează.

Clarificarea sunetelor s-a realizat având în vedere aspectul fonematic.

Modificări se produc şi în fonetică, precum şi în celelalte compartimente ale limbii. Apoi rostirea (pronunţarea), vorbirea presupune limbajul oral; desigur că aspectul scris este mult mai riguros.

Vorbirea are diferitele forme de manifestare: vorbirea directă, vorbirea directă legată, vorbirea indirectă, vorbirea indirectă liberă. Nu ne vom referi la aceste tipuri de vorbire. Scrierea constă în utilizarea unui sistem de semne (litere – grafeme; din fr. grapheme).

În sistemul legilor interne ale limbii (dacă ne referim doar la vocale), acelaşi sunet poate fi transcris prin litere diferite: î în poziţie iniţială (înainte), în poziţie finală (a doborî), în interiorul cuvintelor derivate cu prefixe de la un cuvânt care începe cu î (neîntrecut) sau în interiorul unui cuvânt compus în care al doilea element de compunere începe cu î (bineînţeles). Se foloseşte grafemul â în poziţia medială (mână), în unele sufixe gerunziale (angajând, agreând, creând).

Scrierea cu î în poziţie medială este admisă şi în numele proprii de familie, după dorinţa purtătorilor lor, de exemplu: George Topîrceanu.

Prof.  gr. I Cornelia TOŞA