Share

Home / Interviu / INTERVIU. Vlad Floruț, fotograf în Ibiza: „Pentru mine, fotografia a fost de la început un mijloc de introspecție“
Vlad Floruț e în elementul său în Ibiza (Sursă foto: Vlad Floruț)

INTERVIU. Vlad Floruț, fotograf în Ibiza: „Pentru mine, fotografia a fost de la început un mijloc de introspecție“

A coînființat și susține împreună cu Zsigmond Báthori Cursul Inițiere în fotografie ITSC din Târgu-Mureș (trecut de cea de-a 10 serie de cursanți), pe durata a 4 luni pe an. Aproape tot restul anului, Vlad Floruț și-l petrece în Ibiza ca fotograf. Când nu pozează oameni, surprinde farmecul sălbatic al insulei în cadre insolite. Pendulând între două lumi complet diferite și între două extreme ale noțiunii de „acasă“, tânărul fotograf în vârstă de 30 de ani își oferă libertatea de a-și urma visul și de a se autodepăși în fiecare zi, indiferent de context și de peisaj. De data asta, l-am rugat să-și suprindă propria viață și activitate în cadre verbale, care i-au ieșit la fel de bine ca cele din pixeli.

Reporter: Când s-a produs primul tău contact cu un aparat foto?
Vlad Floruț: Cred că atunci când eram mai mic și am găsit în dulapul din sufragerie un aparat Smena 8N. Am văzut că are multe reglaje și am rămas puțin fascinat. M-am jucat cu el și tata mi-a povestit că îl avea de la piața de ruși, îl luase imediat după Revoluție și cam zăcea uitat în ultima vreme. Ăsta a fost primul contact cu un aparat foto. Bineînțeles, era pe film.

Rep.: Dar microbul propriu-zis al fotografiatului când te-a prins?
V.F.: Cam prin 2007. Mi-am pus în minte să mă apuc de fotografie. Aveam o prietenă care era pasionată de fotografie și de la ea m-am inspirat puțin. Mi-am strâns bani, erau o grămadă pe vremea aia. Eram abia ieșit din liceu și pusesem deoparte 16 milioane și jumătate de lei vechi. Asta se întâmpla în 2007. Mi-am luat un Pentax K100D super cu stabilizare pe senzor, ISO 3200, care nu era deloc rău pentru vremea respectivă, și avea culori foarte faine.

Rep.: Ți l-ai luat de nou sau la ofertă?
V.F.: De nou, de la cineva care l-a adus din Austria. Știu că eram cu un prieten bun în Cluj când m-am întâlnit cu respectivul. Când am intrat în mașină, l-am rugat pe prietenul meu să stea în spate pentru siguranță, am testat puțin aparatul, i-am dat omului banii, parcă mi-a dat și o factură, și astfel am intrat în posesia primului meu aparat de 6MP, dar de o calitate a imaginii foarte bună.

Rep.: Ce-ai pozat la început? Ce subiecte te atrăgeau?
V.F.: Păi, e destul de simplu: majoritatea amatorilor, când pun mâna pe un aparat foto, pozează gâze, flori și, dacă țin bine minte, am pozat o floare găsită într-o grădină, după ploaie, prin Cluj. Avea picături de apă pe ea și eu eram fascinat de noua lume a fotografiei. Mi se părea o calitate fabuloasă ceea ce vedeam pe ecran, nu eram obișnuit cu așa ceva. Da, la început am pozat și eu flori, ca toată lumea.

Rep.: Când ai început să evoluezi către alte teme? Ți-ai schimbat aparatul?
V.F.: Destul de repede. Și am mai păstrat aparatul câțiva ani. Am intrat într-o comunitate online, numită PhotoTarget, la îndemnul unor noi prieteni. Acolo am avut acces să văd ce fac și ceilalți fotografi din țară. Încet, am luat contact cu fotografia street și cu fotografii care fac astfel de poze.

Rep.: Din punct de vedere tehnic, cum simți că ai evoluat de-a lungul timpului?
V.F.: Pot să spun că tehnica nu e neapărat la ce mă gândesc cel mai des când fac fotografie. E necesară, după care o folosesc și trec mai departe la compoziție, subiect, cum să fac o poză mai interesantă, cum să iasă cumva din anonimat. Mi-am dorit, ca orice fotograf, obiective cât mai luminoase, cu un câmp de profunzime mai îngust, poate, dar odată ce le-am avut, nu mi-am mai bătut capul cu asta.

Paul van Dyk mixând la apus, la Café del Mar, 2014

 

„Îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puțin limitele fotografiei“

Rep.: Ai fost autodidact sau cum te-ai pregătit ca să devii fotograf?
V.F.: Norocul meu a fost că m-am apucat de fotografie într-o perioadă în care aveam destul de mult timp liber. Într-adevăr, am fost autodidact: am învățat pe cont propriu foarte multe, am avut timp să mă uit la portofoliile unor fotografi, să fiu inspirat, și să fac și eu cu mâna mea. La vreo 5 ani după ce m-am apucat de fotografie, am început să particip la concursuri. Am câștigat în 2012 trei sau patru concursuri studențești, dar premiile au fost foarte faine și foarte utile pentru mine: tabere foto cu fotografi din țară pe care îi admiram. Așa am ajuns într-o tabără foto la Găbud cu Dragoș Lumpan, unde am făcut fotografie documentară, în Timișoara, unde erau mai multe workshop-uri – de portret, de studio, cu Edward Aninaru, chiar și de arhitectură, cu Vlad Eftenie. Am mai participat și la tabăra de la Crivaia, după ce-am câștigat concursul de fotojurnalism pentru studenți ISO400. Toate au fost în 2012 și au însemnat foarte mult pentru mine fiindcă am avut contact cu fotografi, a fost o atmosferă informală și cu toții învățam de la ceilalți.

Rep.: Te-a prins microbul de a participa la saloane internaționale, să obții cât mai multe premii și puncte?
V.F.: Pentru mine titlurile astea AFIAP, EFIAP, punctele care se strâng în dreptul numelui nu înseamnă nimic din moment ce nu am mers pe drumul ăsta. Îi respect pe oamenii care fac treaba asta, fiecare își alege ce-l motivează ca să facă mai multe poze bune. Pe mine nu m-a atras, mai ales pentru că mi se pare un sistem puțin perimat. Poate nu atât sistemul, cât fotografiile pe care le vezi promovate. Mi se par aceleași fotografii refolosite și aceleași curente care aduc cumva a anii ’80. Pe când eu îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puțin limitele fotografiei. Nu neapărat să o reinventeze, dar e o vorbă că tot ce începe cu un salon și e competiție foto are un iz de naftalină.

Rep.: În sens general, ce vrei să comunici prin fotografie?
V.F.: Pentru mine, fotografia a fost de la început un mijloc de introspecție. Eu nu eram neapărat omul care să își pună în cuvinte întrebări despre propria persoană și să reușească să își răspundă foarte ușor. E o vorbă care îmi place foarte multe: „Facem, de fapt, fotografiile pe care le avem în noi.” Cel puțin în cazul meu, asta s-a potrivit foarte bine. De multe ori, fotografiile pe care le fac au un anumit haos, un dinamism care poate e inspirat de undeva, dar eu nu îmi dau seama atunci. Inițial e ceva mai degrabă intuitiv. Degetul reacționează automat atunci când mintea și inima simt ceva din punct de vedere vizual.

Rep.: Faci preponderent fotografie de stradă. Vânezi momentele sau te tentează și fotografia de studio?
V.F.: Vânez momentele. Eu nu creez fotografiile ca un regizor, ci recunosc situațiile din fața mea și reacționez la ele: le surprind, le pun în acea adunătură de pixeli și rămân acolo ca un simbol al momentului respectiv. Deși dă aparența de obiectivitate, fotografia depinde foarte mult de fotograf: de ce simte, cum vede el lumea, ce-i trezește atenția, ce vrea să exprime voluntar și involuntar, toate astea.

Rep.: Ai mereu la tine un aparat foto?
V.F.: Da, am mereu la mine un aparat foto. Sau două. Îmi plac aparatele foto mici, discrete, cu senzor mare și cu obiectiv luminos, dacă se poate. Îmi plac culorile specifice, cum sunt cele de la Fujifilm, care sunt deosebite.

April sunset view from Café del Mar, 2014

„N-am renunțat și n-am acceptat refuzul. Am insistat până am obținut ce-am vrut“

Rep.: De șase ani încoace, faci naveta Târgu-Mureș-Ibiza. Cum ai ajuns acolo? Te-ai dus direct ca fotograf?
V.F.: Oarecum da. Am mers cu o mână în buzunar și cu una pe aparat, mai mult din plictiseală. Eram încă student. Am absolvit Ingineria și protecția mediului industrial. Mi-a prins foarte bine ca să îmi formez o gândire clară, concretă, bazată pe dovezi, și nu pe impresii. După facultate, am încercat să îmi găsesc un post de inginer, dar nu părea a fi absolut nimic pe piață în momentul respectiv. M-am înscris la master, am mai stat un an, apoi mi-am luat bilet de avion și am plecat în Ibiza. Ibiza nu era visul meu, ci al altor oameni de care m-am lipit și eu, dar într-un fel m-am îndrăgostit de viața de acolo. Și când zic asta nu mă refer la cluburi și party-uri. Sunt și astea, dar nu e cel mai important lucru pentru mine. Pur și simplu e mai frumos să trăiești pe o insulă în Mediterană unde bate soarele mult, unde poți să sari în mare când vrei tu și unde poți să bei o bere liniștit pe plajă, între două joburi. Ca să revin la momentul plecării, mi-am luat biletul de avion, câteva cărți de vizită, aparatul foto și am plecat să îmi găsesc de lucru ca fotograf.

Rep.: Cum ți-ai găsit primul job acolo?
V.F.: A fost foarte-foarte greu să-mi găsesc primul job, dar asta s-a întâmplat pentru că am insistat și am perseverat foarte mult. N-am renunțat și n-am acceptat refuzul. Când oamenii îmi spuneau că nu se poate sau că nu acum, atunci întrebam: când să revin? E OK dacă revin mâine? Am insistat până am obținut ce-am vrut.

Rep.: După cât timp s-a întâmplat asta?
V.F.: După două luni. Timp de două luni am trăit cu un buget de 3 euro pe zi, din care 1 euro pentru cafea și internet, și restul pentru mâncare. Am avut noroc că eram mai mulți și am putut să împărțim costurile. După care ceilalți nu și-au găsit de lucru, probabil pentru că n-au insistat cât mine, și am rămas doar eu cu vărul meu și încă o persoană.

Rep.: Cum a fost primul tău job? În ce-a constat?
V.F.: Păi, insistând și insistând, oamenii mi-au spus că ei n-au de fapt nevoie de un fotograf, așa că i-am întrebat: Nici de poze gratis n-aveți nevoie? Păi cum? Păi, eu vă fac poze, le puneți pe Facebook și poate vă mai ajut și cu alte chestii. Am mai rămas pe lângă ei, au văzut că fac poze mișto, că îi pot ajuta și în Photoshop și cu alte lucruri, și mi-au propus să rămân la ei și să lucrez și anul ce vine full-time. Pentru mine a fost un dream came true pentru că a fost vorba de Café del Mar, poate cel mai cunoscut brand internațional al Ibizei.

Rep.: Sună foarte glamorous sintagma fotograf în Ibiza. Câtă ficțiune e la mijloc și cât adevăr?
V.F.: (râde) Ca să zic în procente, poate e foarte glamorous 30%, restul e multă muncă, la fel ca la fiecare.

Rep.: E concurență mare pe piața de fotografie?
V.F.: E o concurență foarte mare pentru orice în Ibiza. Mai ales pentru fotografie.

Rep.: Cum te-ai simțit ca român acolo?
V.F.: La început, puțin stingher, după care mi-am dat seama că oamenii faini sunt oameni faini, și oamenii nașpa sunt oameni cu care oricum nu vreau să am de-a face, așa că nu conta că spuneam că sunt român și unii poate se uitau cruciș la mine. Însemna că aveau ei prejudecăți, iar asta nu era problema mea. După un timp m-am relaxat, mi-am văzut de ale mele. N-am nici o jenă să spun că sunt român, ba mai mult, sunt mândru de asta, și am pretenția de la mine să fac o impresie bună și o treabă bună oriunde merg.

Rep.: Nu te simți rupt între două lumi? Când stai jumătate de an în Ibiza și jumătate de an în România, unde te simți acasă, de fapt?
V.F.: Mă simt bine când revin acasă fiindcă mă văd cu prietenii cu care păstrez legătura, dar de fiecare dată când plec simt o oarecare ruptură. La urma-urmei, plec departe de casă, iar prietenii îmi rămân aici. Vin în vizită dacă pot, dar există ruptura. Uneori, când sunt aici, îmi e dor de Ibiza, dar când sunt în Ibiza, de cele mai multe ori mi-e dor de casă. N-aș putea să mă rup complet de casă, de România, și să stau mai mulți ani fără să mă întorc.

Vanzator ambulant senegalez, Sant Antoni de Portmany 2013

„M-am obișnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, și o văd ca pe o provocare“

Rep.: Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le aduce traiul acolo?
V.F.: E ceva chiar deosebit să locuiești la trei minute de plajă. Să cobori în șlapi, să mai mergi puțin, să îți întinzi prosopul de plajă și să stai puțin la soare, după care să iei micul dejun undeva lângă casă și să începi ziua așa. Asta e ceva ce mi-ar lipsi în orice oraș mare.

Rep.: Altfel, în ce constă farmecul Ibizei? Pentru cei care n-au fost acolo, dar vor să facă o vizită.
V.F.: Pentru cei care n-au fost acolo, în primul rând cluburile. Ibiza, la prima impresie, poate părea un Costinești imens, frivol, dar Ibiza are o subcultură care ține în principal de muzica electronică. Pentru cei care iubesc muzica electronică, Ibiza e un loc extraordinar. Cred că 1 din 3 oameni e DJ pe insulă. Pentru mine, care sunt un iubitor al fotografiei, în special al fotografiei documentare, e foarte interesant să petrec timp pe insulă și să văd cum trăiesc alți oameni. Pe lângă munca pe care o fac ca fotograf, o motivație foarte puternică a fost să fac un proiect foto documentar despre Ibiza, la care și lucrez în prezent.

Rep.: Mi-ai anticipat o întrebare. Voiam să știu dacă ești implicat în vreun proiect foto în momentul de față.
V.F.: Da. Încă de când am început cu fotografia am văzut că e mult mai eficient să comunici vizual sub formă de proiecte foto și nu sub formă de fotografii individuale. Proiectul foto cu Ibiza e un proiect multi-anual și abia aștept să se concretizeze într-un album foto.

Rep.: Când preconizezi că te vei apropia de final?
V.F.: Îmi mai acord un an, maxim doi. Nu m-am grăbit, am lăsat ca proiectul să-și parcurgă propriul ritm, nu am vrut să intervin în mod artificial. Cât timp simt nevoia de a face poze și de a imortaliza, foarte bine, înseamnă că adun un corp mai mare de lucrări.

Rep.: Din punct de vedere financiar, îți merită?
V.F.: Dacă e să fac o medie și să trag linie, da, altfel nu m-aș fi implicat.

Rep.: Cam câte ore lucrezi pe săptămână? Cum arată programul tău?
V.F.: Cumulez un număr de 8 ore pe zi, dar, spre deosebire de oamenii care au un job normal, de tip de la 9 la 5, e un pic diferit. Cele 8 ore zilnice, fiindcă nu prea am zile libere, sunt destul de dinamice. Alerg dintr-o parte în alta, nu prea am timp să stau, și e destul de obositor, mai ales cu clima diferită de a noastră. Aerul e foarte umed și, împreună cu căldura, adaugă destul de mult disconfort. Dar cât timp ai marea aproape și poți să mergi să faci o baie, e OK.

Rep.: Când te întorci pentru un nou sezon, ai un contract prestabilit?
V.F.: Nu. S-a întâmplat să fiu și angajat full-time, dar nu mereu. Într-un fel, de fiecare dată când mă întorc în Ibiza, o iau de la 0, pentru că e un mediu foarte dinamic. Un local care a fost deschis ieri se poate închide azi. Oamenii cu care ai avut contact pot pleca, pot să facă alte businessuri. Nu știi niciodată ce-ți rezervă noul sezon, dar deja m-am obișnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, și o văd ca pe o provocare. De fiecare dată când o iau de la capăt sunt nevoit să fac lucruri mai bune, mai mișto, să conving alți oameni că merită să-mi acorde încrederea și să lucreze cu mine. La urma-urmei, tot eu ies mai câștigat.

Rep.: Dacă ar fi la un moment dat să schimbi Ibiza pentru alt loc, care ar fi acela?
V.F.: Cred că aș petrece poate și un an în Londra sau în Barcelona. Într-un oraș mare, cosmopolit, unde poți să ai contact cu cultura puțin mai clasică, cu un festival de teatru sau unul de film. Chestiile astea îmi lipsesc foarte mult în Ibiza. Toate festivalurile tari au loc pe perioada verii, când eu sunt în Ibiza. Îmi e dor de TIFF, de exemplu.

Parc de distractii Sant Antoni de Portmany 2015 9 („E o comprimare a planurilor diverse colorate și kitschoase ale orașului“, Vlad Floruț)

„Nu-mi place kitsch-ul“

Rep.: Cum ai observat de-a lungul timpului evoluția Târgu-Mureșului? Cum percepi acum acest oraș?
V.F.: Dacă ar fi să fiu puțin politic, aș zice că orașul ăsta are mare nevoie de o administrare mai bună care să aducă infrastructură și care să îi dea toate șansele de care merită. Se dezvoltă și Târgu-Mureș, devine mai bun, mai frumos, mai mișto odată cu oamenii care îl populează. Are atâtea posibilități, sunt atâția oameni faini care pleacă din oraș pentru că nu reușesc să se dezvolte aici. Pleacă la Cluj, care e un aspirator de tineri, de talente, de orice. Îmi pare foarte rău de oraș, că nu se dezvoltă la întregul lui potențial. În altă ordine de idei, văd că la nivel poate mai mic sunt multe chestii faine care au apărut în ultimii 5-6 ani: reustaurante mișto, comunități cum e Fotoclubul PIXEL Art, mici expoziții. Sunt acte de cultură și în Târgu-Mureș.

Rep.: Este vreun aspect legat de fotografie care nu îți place?
V.F.: E simplu: nu-mi place kitsch-ul. În fotografie, acesta vine în mai multe forme: nu-mi place manierismul, nu-mi plac fotografiile de nuntă în care dacă ai schimba mirii, ai avea aceeași fotografie. Cât de mult e despre miri acea fotografie? Poate fi oricine în locul lor. E un clișeu ce se face de foarte multe ori, dar publicul acceptă și cere treburile astea. Pentru mirese, de cele mai multe ori e importantă coafura, machiajul, cum arată rochia în poză, și nu emoția momentului respectiv. Dacă e un aspect ce nu-mi place la fotografie, ăsta e un exemplu foarte bun.

Rep.: Intervii mult asupra fotografiilor în faza de post-producție?
V.F.: Puțin spre deloc. În cazul meu, fotografia nu vede deloc Photoshop, ci numai Lightroom, care e un program strict pentru fotografi. Tind să fac o fotografie să iasă cât se poate de bună direct din aparat: compoziție, încadrare, cromatică, expunere, tot ce se poate. Urmează apoi ajustări mărunte, de expunere, contrast. Îmi place să redau ce văd și cum văd, fără să creez neapărat basme în jurul fotografiei. Îmi place ca fotografia mea să fie veridică, credibilă, chiar dacă e personală și mă reflectă pe mine. Aș adăuga ceva: pentru toți cei care vor să se apuce de fotografie, să nu se simtă descurajați. Să se apuce să facă, chiar dacă piața e saturată, nu contează. Dacă asta e pasiunea lor, să se apuce, dar să învețe, să studieze, să dedice cât mai mult timp și energie propriei lor evoluții ca fotografi, dar și ca oameni. Să călătorească, dacă asta vor, și să nu se complacă: să își dorească cât mai mult de la ei înșiși și să se autodepășească. Sună puțin clișeic ce zic, dar sunt mulți fotografi care ies în văzul lumii și au impresia că ceea ce fac e deosebit, original, dar asta e doar din cauză că nu au o cultură vizuală destul de dezvoltată. Cultura vizuală se dezvoltă prin multe lucruri: poți fi cinefil, să vezi foarte multe filme, și atunci pornești la drum cu o cultură vizuală foarte dezvoltată, care te ajută să faci poze foarte bune. În fotografie e ca în orice altă meserie sau pasiune: ai nevoie de câțiva ani buni în care să muncești pentru a ajunge un fotograf bun. Nu există scurtături, chiar dacă uneori pare că iei aparatul în mână, faci trei poze și e foarte ușor, pentru că ajungi la un rezultat finit, palpabil: apeși un buton și poza e acolo. Fotografia ca artă dă impresia de facilitate, dar un lucru ce nu poate fi niciodată suplinit e cultura vizuală. Există tips and tricks, dar scurtături adevărate, nu, indiferent de aparență.

Rep.: Mai am o ultimă întrebare, și poate că e și cea mai edificatoare: ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?
V.F.: O fotografie bună e în primul rând o fotografie sinceră, în care fotograful e onest, și credibilă. Odată ce intervenim asupra fotografiei sau forțăm prea tare mesajul, fotografia își pierde credibilitatea. Și tocmai credibilitatea e o caracteristică foarte specifică fotografiei, spre deosebire de pictură, de exemplu, sau de teatru, sau de film. Prin credibil mă refer la veridic, pentru că dacă îi povestești ceva cuiva, s-ar putea să nu te creadă, dar dacă îi arăți o fotografie, te crede, chiar dacă fotografia a fost încadrată în așa fel încât să manipuleze. Nu e relevant: fotografia are caracteristica asta de a fi credibilă, și credibilitatea fotografiei împreună cu onestitatea fotografului sunt caracteristici foarte importante, după mine.

A consemnat Andrei VORNICU

Doună link-uri utile pentru cei care vor să-l cunoască mai bine pe Vlad Floruț, prin fotografiile lui:

http://initiere.wixsite.com/foto

https://www.instagram.com/vladflorut/

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

27 de colegii centenare, sărbătorite la Târgu-Mureș

Sala festivă a Colegiului Național ”Alexandru Papiu Ilarian” a găzduit sâmbătă, 12 octombrie, conferința cu …

Share
Share