Share

Home / Cultură / Drumul spre Iad e pavat cu artă – comentariu la „The House that Jack Built“ de Lars von Trier
Jack alături de Verge, într-o scenă de final amintind de Delacroix

Drumul spre Iad e pavat cu artă – comentariu la „The House that Jack Built“ de Lars von Trier

Acuzat de mulți critici (conservatori și obtuzi, din punctul meu de vedere) că a început să folosească tactici de șoc ca scopuri în sine și nu ca mijloace, iconoclastul regizor-scenarist Lars von Trier a lansat o nouă producție menită în egală măsură să confirme acuzațiile, dar să le și răspundă în răspăr. Controversa a devenit aproape sinonimă cu cineastul danez de-a lungul prolificei, unicei și (aș adăuga) inovatoarei sale cariere, iar publicul acestuia a fost nișat încă de la început. Regizorul a susținut mereu că filmul ar trebui să fie ca o piatră în pantof, iar peliculele sale incomode și tulburătoare n-au deviat de la această premisă. După scandalul de la Cannes din 2018, în care, zice-se, peste 100 de spectatori au părăsit proiecția, „The House that Jack Built“ („Casa pe care Jack a construit-o“) a ajuns de câteva zile și în cinematografele românești, distribuit de Independența Film, în aceeași variantă care a rulat și pe Croazetă.

Dacă, printr-o schematizare grosolană, reducem filmul la ideea de bază, producția îl are în rolul principal pe Matt Dillon, extraordinar în rolul criminalului în serie Jack. Acesta își povestește viața unui anume Verge (pe care nu îl vedem până la final, dar după voce aflăm că e în vârstă) în drum spre ceea ce pare a fi Infernul. Filmul e structurat pe 5 părți, pe care Jack le numește „incidente“, și un epilog. Până aici, pare o poveste despre un criminal în serie, ceea ce americanii denumesc „serial-killer movie“. Dacă adăugăm și faptul că Jack este inginer (care și-a ratat vocația de arhitect), inteligent, dispunând de resurse financiare și, aparent, de foarte mult timp liber, a cărui singură calitate psiho-afectivă umană pare a fi dragostea pentru artă, deja povestea se complică puțin. Dar Jack, pe parcursul relatării sale, nu se oprește doar la a descrie, aleator, evenimente din seria zecilor de crime comise pe parcursul a 12 ani, ci își exprimă totodată un credo personal prin care își vede crimele ca opere de artă. Pe lângă faptul că își depozitează victimele într-o imensă cameră frigorifică, în chip de tezaur personal pentru mai târziu, psihopatul estet (supranumit Sofisticatul de mass-media din film) se lansează în digresiuni despre artă, funcțiile acesteia, caracterul perisabil al materiei și cadrul imuabil în care e fixată aceasta prin opera de artă, face trimiteri la domenii diverse precum arhitectura, artele plastice, muzica (fanii pianistului Glenn Gould pot jubila încă de la începutul filmului), istoria și literatura. Astfel, scenele atroce de crime cu sânge rece, brăzdate de un cinism și un umor negru care, însă, oferă o necesară distanțare emoțională față de conținutul violent, sunt intercalate cu nenumărate aluzii culturale și imagini, unele de arhivă, altele chiar din filmele lui von Trier (care nu se sfiește să se autociteze și să sublinieze caracterul autoreferențial al filmului).

Matt Dillon în rolul titular (Foto: Christian Geisnaes)

Privind totul în ansamblu, avem ecuația perfectă a unui film pe care criticii îl consideră în egală măsură dezgustător și pretențios, iar publicul mai slab de înger îi reproșează și lungimea (2 ore și 30 minute) și caracterul plictisitor. S-ar putea să fie doar o impresie falsă, dar am constatat că simplul fapt de a invoca tematica artei într-un film îi atribuie din start conotații negative precum prețios, pretențios, prolix, elitist. Cu alte cuvinte, arta trebuie să fie subiacentă, subînțeleasă, niciodată discutată, explicată, mai ales de un criminal în serie care o folosește nu ca pretext pentru crimele sale, ci ca finalitate. Înțeleg, această analogie între artă și crimă (poveste veche, pe care Marchizul de Sade a tot dezbătut-o în stilul său, în contextul filosofiei libertinajului) capătă proporțiile unui sacrilegiu fiindcă, în aparență, leagă într-un mod intim excesul de echilibru, abjecția de puritate, empatia de egoism, generozitatea de egolatrie, esteticul și, prin extensie, frumosul de patologic și, nu în ultimul rând, ridică arta dincolo de bine și de rău, într-o zonă amorală și, tot prin extensie, inumană. Cu toții am auzit (parcă tot mai frecvent) întrebările mustind de revoltă cum ar fi: „Și porcăria asta e considerată artă? Toți dezaxații și distrușii sunt acum artiști?“ Filmul răspunde indirect și la aceste frământări contemporane care macină cu predilecție sufletele care, în mod normal, nu alocă subiectului artă mai mult timp decât meditației transcendentale sau fizicii moleculare.

„The House that Jack Built“ este suficient de bogat în conținut încât să suscite o conversație pân’ la Iad și înapoi, iar subiectul este atâta de particular încât nu poate naște decât opinii personale, greu de circumscris unui adevăr universal valabil. Firește, personajul Jack este un monstru, cu atât mai mult cu cât, față de psihopații tradiționali(ști), el admite acest fapt, își recunoaște deviația. Faptul că își consideră victimele opere de artă aduse la acest statut de către un Dumnezeu-artist (adică el, killer-ul), este o idee revoltătoare. Iar faptul că Jack se află în drum spre Infern, alături de Verge (un Vergiliu al zilelor noastre), sortit apoi să se despartă pentru eternitate atât de „creațiile“ sale, cât și de el însuși, este reconfortant. Dar privind cu detașare povestea, și analizând metafora creației (cu tot chinul, supliciul, dar și satisfacțiile aferente), se deslușește totul într-o lumină nouă. De asemenea, din punct de vedere artistic, filmul abundă în imagini de neuitat (chiar dacă unele se vor a fi uitate), iar finalul paroxistic este o apologie închinată artelor vizuale, pe care ar trebui să o vadă oricine e pasionat de estetică.

Filmul are, într-adevăr, efectul unei pietre în pantof (în funcție de dimensiunea pantofilor, i-am putea spune și bolovan), dar nu îl consider nici teribilist, și nici gratuit, așa cum este acuzat frecvent. Este extrem, într-adevăr, la fel cum e deseori viața sau arta, dar, mai presus de orice, e o experiență. Din păcate pentru Lars von Trier, acesta n-a reușit să găsească o soluție pentru transcendență, dincolo de (frecvent) iluzoriile satisfacții procurate de artă celui care o creează, dar cel puțin ne poate îmboldi să sperăm că ne este accesibilă o formă de Rai (așa cum se va vedea și la finalul filmului, în singurul moment în care Jack are o reacție vulnerabil-umană) și că, dacă punem sufletu’ la treabă, ne putem muta acolo.

Andrei VORNICU

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Raportul rectorului UMFST Târgu-Mureş, prof. univ. dr. Leonard Azamfirei: UMFST, mai puternică prin înființarea filialei de la Hamburg

Rectorul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie (UMFST) din Târgu-Mureş, prof. univ. dr. Leonard …

Share
Share