I Like Laika – Cronică a spectacolului „Laika. Numele meu e câine”

Cățelușa sovietică Laika – o maidaneză în vârstă de trei ani, culeasă de pe străzile Moscovei – a fost trimisă, în noiembrie 1957, să orbiteze în jurul Pământului, în capsula Sputnik 2, de către Programul spațial sovietic. Nu a fost primul animal lansat în spațiul cosmic, dar a fost primul trimis să orbiteze în jurul Pământului, în cadrul unui experiment istoric, prin care Uniunea Sovietică voia să testeze capacitatea organismelor vii de a rezista la condițiile de zbor extra-pământene. Experimentul a fost concludent: cățelușa Laika a murit după câteva ore, cel mai probabil din cauza supraîncălzirii capsulei.

Povestea tragicei eroine patrupede servește ca punct de plecare al piesei „Laika. Numele meu e câine”, scrisă de dramaturgul ceh David Košťák și pusă în scenă la Teatrul Ariel de regizorul-student Alexandru Macrinici. Scurt (durează circa o oră) și concentrat, spectacolul o înfățișează pe cățelușa Laika (interpretată cu umor și candoare de Carmen Ghiurco, într-o ipostază care i se potrivește mănușă), se află în perioada de pregătire pentru cursa spațială, alături de alte două cățelușe ale căror aptitudini și performanțe nu le condamnă, însă, la moarte. Existența Laikăi e pusă mereu în raport cu cea a oamenilor, care o observă, o hrănesc și o supun la probe, și care își trăiesc dramele aferente condiției lor într-o manieră de expunere care reflectă, de fapt, și sentimentele și dorințele fundamentale ale cățelușei. Laika iubește viața, e tonică, ambițioasă, se îndrăgostește de câinele Antoș, cu care face trei pui, și nutrește sentimente cu care oamenii sunt pe deplin familiarizați. Concomitent, se deplânge și spulberarea stării edenice a pământului, în care câinii alergau liberi în natură și trăiau în comuniune cu aceasta, în contrast cu actualele condiții, în care omul a schimbat fața planetei, a tăiat copacii și a ridicat jungle de asfalt în care câinii se simt alienați.

Prin felul în care sunt înfățișați, câinii sunt ființe care își reclamă statutul de semi-oameni, de făpturi care nu își pot verbaliza gândurile, dar care, prin felul lor de-a fi și de-a simți nu sunt cu nimic mai prejos decât cei care au pângărit planeta din dorința lor, deseori nesăbuită, de progres. Rechizitoriul umanității e concentrat într-o singură frază, pe care Laika o rostește la începutul spectacolului, pentru a o relua apoi la final, când conotațiile tragice devin evidente: Omul nu știe să aporteze, când aruncă ceva, nu se mai întoarce să îl recupereze. Dacă patrupedul, fidel și consecvent, îi restituie stăpânului osul sau bățul aruncat, omul își azvârle câinele departe, în spațiu, și îl lasă pradă morții.

Spectacolul e o scurtă meditație, cu o ușoară și perceptibilă nuanță poetică, despre raportul dintre oameni și animale, dar și despre bine și rău, moral și imoral, într-o realizare nu foarte pretențioasă, dar directă și agreabilă, ideală atât pentru publicul tânăr, cât și pentru cel mai vârstnic.

Din echipa artistică a spectacolului „Laika. Numele meu e câine” fac parte studenți ai Universității de Arte din Târgu Mureș – Alexandru Macrinici (regie), Denisa Berceanu (scenografie), Carmen Ghiurco și Narcis Zamfir (actorie), precum și actori ai Teatrului de Copii și Tineret „Ariel” – Alice Bratu, Cristi Bratu și Cristina Ungureanu.

Spectacolul este o producție a Teatrului de Copii și Tineret „Ariel” în parteneriat cu Universitatea de Arte din Târgu Mureș și Asociația Animact și a apărut ca urmare a spectacolului lectură din mai 2018, organizat sub egida proiectului european Fabulamundi.Playwriting Europe. Beyond Borders, cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Europa Creativă.

Andrei VORNICU