Didactica. Consoanele

22 februarie 2019

Sunetele care nu se pot rosti decât cu ajutorul unei vocale; b (î), b (e). Prin urmare, sunt sunete asilabice şi se numesc consoane. Am putea presupune, la originea termenului, prefixul con (concetăţean, consfătui) şi cuvântul son, sonuri (din lat. sonus – sunet).

Deci în denumirea acestor tipuri de sunete recunoaştem cuvântul folosit şi de Titu Maiorescu, sonuri (pentru sunete-litere). „Regula alfabetului nostru este de a scrie sonurile româneşti cu litera latină corespunzătoare.” (Despre scrierea limbei române – 1866). Într-o altă tabletă, am amintit că doar vocalele pot primi accent; în consecinţă, consoanele nu constituie nucleul unei silabe, nu sunt niciodată accentuate.

Manualele şcolare acordă atenţie celor 22 de consoane din limba română. Ele au o mare importanţă în componenţa cuvintelor, constituind două treimi dintre sunetele vorbirii. Chiar dacă ţinem seama de frecvenţa acestora, constatăm că vocalele (şi semivocalele) sunt mult mai prezente în structura lexemelor.

Pentru exemplificare, am ales o strofă din Grigore Vieru: „Ne uităm ca doi străini/ În oglinda unei pâini/ Unde-i clipa de cândva/ Ce-o sorbeam şi ne sorbea.” Am stabilit prezenţa consoanelor şi a vocalelor (semivocalelor) din cele 4 verburi: consoane sunt 35, iar vocale şi semivocale, 38. Concluzia, ne-ar duce cu gândul la aspectul deschis al pronunţării vocalelor (semivocalelor), dar şi la specificul limbilor romanice care au o pronunţare limpede (optimistă), nestocată de sunete care presupun închiderea şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor.

Manualele şcolare acordă importanţă consoanelor, mai ales în procesul despărţirii cuvintelor în silabe, la sfârşit de rând (exceptând vocalele în hiat).

Se aplică (după DOOM 2) norme referitoare la poziţia consoanelor şi la numărul acestora (cândva, sorbea).

În studiile de specialitate, cele 22 de consoane sunt grupate după diferite criterii. Amintim câteva: locul şi modul de articulare precum şi caracteristica acustică. După locul de articulare, consoanele pot fi bilabiale (pronunţate cu ajutorul buzelor: p, m; dentale, t, l; palatale (palatul gurii) k, g. După caracteristica acustică, consoanele sunt surde (p, f, s) şi sonore (b, v, z).

Clasificarea este de specialitate.

Mă puteţi întreba, dragi cititori: „La ce ne folosesc aceste clasificări?”

Diferenţa între o consoană surdă şi una sonoră asigură diferenţa semantică: sar, zar, şoc, joc, far – var, pune – bune, etc.

De exemplu: „Ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei sărmanii sunt oameni.” (Ion Creangă). Aş deforma textul dacă aş schimba oclusivele cu fricativele, consoanele sonore cu cele surde, etc.

Intenţia noastră este în susţinerea corectitudinii în exprimare.

Voi prezenta, totuşi, două exemple: „Am bătut un par, ca sprijin la gard.”; „Au petrecut multe ore, la bar.” (p… b); „Frunza era lată. Am plătit rata la locuinţă.” (l… r).

În procesul vorbirii, nu se conştientizează locul şi modul de articulare a consoanelor, dar un străin va zice, probabil, vată – pentru fată, sau o persoană cu deficienţe de vorbire va spune: „Ţine ata” (în loc de „Ţine aţa”.

Eu nu mi-am propus să dovedesc prin această tabletă problema dificilă a pronunţării consoanelor în relaţie cu sensul cuvintelor, ci m-am gândit că exprimarea noastră se caracterizează prin corectitudine. Uneori, mai ales specialiştii recurg la înregistrări realizate cu aparate fonetice.

Despre folosirea unor experimente fonetice practicate cu succes în logopedie, vom da unele informaţii în altă tabletă.