Home / Interviu / INTERVIU. Actorul Rareș Budileanu: „Cred că actoria este o meserie care îți oferă libertate și diversitate”
Pasiune înnăscută pentru artele spectacolului (Foto: Bereczki Sándor)

INTERVIU. Actorul Rareș Budileanu: „Cred că actoria este o meserie care îți oferă libertate și diversitate”

Este de 20 de ani actorul Teatrului Național Târgu Mureș. De aproape zece ani regizează spectacole de teatru, iar de ceva vreme predă actoria elevilor de la Liceul Vocațional de Artă din Târgu Mureș. Rareș Budileanu poate fi văzut în mai multe spectacole pe scena Naționalului dintre care amintim: „Campionatul de improvizație“, „Floor Covering-Terminal“ sau „O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie“.

Reporter: Care au fost primele tale experiențe legate de teatru?
Rareș Budileanu: Încă de mic, din anii de grădiniță, participam la toate serbările, fie că era vorba de momente de poezie, de scenete. Fratele meu, mai mare cu patru ani, era la școala de muzică, așa că noi aveam pian în casă. Din ce îmi spunea mama mea, pe la trei ani aveam un mic moment la pian, o melodie din două note pe care o cântam, iar la final spuneam: „a cântat artistul Rareș” iar apoi făceam o reverență. De mic am avut preocupări artistice. Din clasa a cincea am intrat în cercul de teatru de la Casa Pionierilor din Sibiu și, în paralel, la Școala de Muzică. Cercul de teatru era condus de doamna profesoară Mariana Șerban cu care țin și acum legătura. La finalul fiecărui an școlar aveam un fel de spectacole în care toate secțiile își prezentau realizările, iar eu eram extrem de implicat în organizarea lor. Am făcut Liceul de Muzică din Sibiu, unde am făcut teorie muziclă, dar și pian și percuție. De la finele clasei a XI-a am intrat în trupa de amatori condusă de Constantin Chiriac, trupă ce funcționa în cadrul Casei de Cultură a Studenților. Era prin 1992-1993, când în cadrul acestei trupe am realizat spectacolul „Poate Eleonora“ după textul lui Gellu Naum. În paralel am făcut cursuri de improvizație și pantomimă cu actorul Teatrului Gong, Dan Hândoreanu.

Rep.: A venit apoi ideea de a da la teatru…
R.B.: După un turneu în Franța și Maroc cu spectacolul „Poate Eleonora“, în anul 1994, am ratat admiterile la facultate deoarece am revenit în țară mult prea târziu pentru a mă înscrie la admitere. Așa că, un an de zile am fost profesor de muzică și engleză la Ocna Sibiului. Mai apoi, împreună cu Pali Vecsei (actualmente actor al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu) am participat la un fel de testare în vederea unei admiteri în domeniul muzical, la Cluj Napoca. Cum testarea a fost un eșec, mi-am îndreptat atenția către teatru. Am aflat de școala de teatru din Târgu-Mureș de la domnul Radu Dobre Basarab care juca în acea vreme și la Sibiu, iar tatăl meu era prieten cu domnia sa. Așa că, în anul 1995, după ce mi-am pregătit portofoliul repertorial de unul singur, am participat la admitere, la Universitatea de Teatru din Târgu-Mureș. A fost ciudat pentru că eu învățam câte o poezie sau monolog și apoi le spuneam în fața prietenilor la o bere, acesta era testul. Am intrat ultimul, într-o clasă cu Alexandru Pavel, Elena Purea, Serenela Mureșan, ca să amintesc doar câțiva dintre colegii cu care am jucat ulterior și la Naționalul târgumureșean. Îmi doream extrem de mult să intru, mai ales că acasă mă aștepta hârtia de încorporare în armată.

Foto: Cristina Gânj

Rep.: Cum ai ajuns la Național?
R.B.: Am început colaborarea cu Naționalul în anul 1997, cu spectacolul „Moștenire“, în regia lui Scott Johnston, iar ca angajat am început să lucrez din 1999, an în care am făcut două înlocuiri: una în „Macbeth“ (regia Ștefan Iordănescu) și cealaltă în „Înviere“ (regia Anca Bradu). Primul meu rol titular a fost în spectacolul regizat de Kincses Elemér, „Orfeu în infern“.

Rep.: Anul viitor împlinești două decenii de actorie la Național. Ce spectacole ți-au rămas aproape de sufletul tău?
R.B.: Cred că primul spectacol în care am simțit că fac ceva important pe scenă a fost „Colonia penitenciară“ după Franz Kafka, în regia lui Ulf Dueckelmann. Era un spectacol în care stăteam tot timpul în scenă, ceea ce mă solicita extrem de mult. Au mai fost „Crize“ de Mihai Ignat, în regia lui Aleksandar Ivanovski și „Căsătoria“ de Gogol, în regia lui Tufan Imamutdinov, două spectacole la care eu am ținut mult. După cum observi, sunt doar regizori străini. Se pare că cei din afară mă văd altfel decât regizorii români…
Prima dată am cochetat cu ideea de a regiza în anul 2000, când am făcut împreună cu Anca Loghin (soția și colega mea în teatru) și câțiva colegi un spectacol de Commedia dell’arte pornind de la mai multe texte de-ale lui Shakespeare. Se numea „Mă-nsor la Padova“ și a fost un spectacol cu care am umblat în multe festivaluri. Apoi, m-am gândit serios la regie în momentul în care Theodor Cristian Popescu a venit la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Atunci am făcut masterul de regie, în prima generație pe care Cristi a condus-o, în perioada 2008-2010. După ce am terminat am regizat mai multe spectacole printre care „Camera 701“ de Elise Wilk la Compania Liviu Rebreanu și „A Kripli“ („Schilodul din Inishmaan“) de Martin McDonagh, la Compania Tompa Miklós.

Rep.: Cum este de cealaltă parte, a regizorului, mai ales când lucrezi cu colegii tăi?
R.B.: Îmi place foarte mult regia, să fiu de cealaltă parte, cum spui… Sunt avantaje și dezavantaje când lucrezi cu colegii tăi. Avantaje, pentru că îi cunoști, comunicarea este mult mai ușoară și rapidă. Dezavantaje, pentru că e greu să nu pari brusc domnul regizor…

Foto: Cristina Gânj

Rep.: Ai montat patru texte ale Elisei Wilk. Ai o afinitate aparte față de textele Elisei?
R.B.: Da, am montat „Camera 701“, „Pisica verde“, „S-a întâmplat într-o joi“ și „Durata medie de viaţă a maşinilor de spălat“. Mi se pare că universul textelor pe care Elise le scrie este unul extrem de ofertant. Ea scrie și simte bine atmosfera acestui spațiu românesc, iar adaptarea lui în scenă poate fi făcută foarte bine. În plus, Elise este un dramaturg maleabil, cu care poți lucra în timpul repetițiilor pe text. Este extrem de deschisă la colaborare, cum nu toți dramaturgii sunt…

Rep.: Ești unul dintre veteranii „Campionatului de improvizație“. În ce măsură te-a ajutat acest spectacol în cariera de actor?
R.B.: Cred că este esențial pentru un actor, încă din școală, să aibă parte de experiența exercițiilor de improvizație. Sunt unii actori care pot improviza într-un spectacol, alții nu. Depinde de foarte mulți factori. Trebuie să ai o doză de nebunie, inconștiență, imaginație și, mai ales, cultură. Dar cred că improvizația este vitală pentru orice actor. Cred că ar trebui introduse cursuri de improvizație pe toată durata facultății. Cât despre spectacolul nostru, care anul acesta împlinește 10 ani de existență, cred că putem îmbătrâni jucându-l. Sigur, mai intervine o oarecare rutină, dar cred că cu toții avem nevoie de „Campionat“, și noi, ca actori, dar și publicul spectator, care vine să ne vadă de 10 ani.

Rep.: Ai început să predai la tinerii elevi ai Liceul de Artă. Cum este această ipostază, de pedagog?
R.B.: Este o experiență extrem de frumoasă. E extraordinar să parcurgi cu tinerii elevi acest drum către actorie, pas cu pas. Este extrem de greu dar, cum spuneam, foarte frumos pentru că știu că nu îi pregătesc doar pentru actorie ci, mai ales, pentru viață. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu tinerii, am făcut-o în repetate rânduri în diverse ateliere și mă bucur că pot da ceva mai departe din experiența mea. Spre exemplu, țin și acum legătura cu cei cu care am făcut la Trupa Guga Jr. spectacolul „Să zicem da!“ și cu atât mai mult sunt încântat că ei au rămas un grup unit chiar dacă drumurile lor s-au despărțit, plecând fiecare în altă parte.

Foto: Cristina Gânj

Rep.: Ce faci atunci când nu faci teatru? Și ce ai fi fost dacă nu ai fi devenit actor?
R.B.: Când nu fac teatru mă odihnesc și mă gândesc la teatru. Bineînțeles că sunt momente în care refuz să am de a face cu teatrul, să am liniște. Atunci îmi place să fiu în natură, să mă decuplez total de fenomenul teatral. Dacă nu aș fi fost actor, probabil aș fi făcut muzică sau ceva în domeniul artistic, oricum. Nu aș putea să stau opt ore într-un birou. Cred că actoria este o meserie care îți oferă libertate și diversitate. Ca actor, faci cumva același lucru, dar de fiecare dată într-un alt mod. Cu fiecare spectacol la care începi să lucrezi întâlnești oameni noi, iar întâlnirile cred că sunt cele mai importante în teatru.

Rep.: Ce spectacole din repertoriul Teatrului Național le recomanzi publicului spectator?
R.B.: Bineînțeles, recomand „Campionatul de improvizație“. Dar din celelalte spectacole recomand cu căldură „Școala Nevestelor“ și „Navigatorul“. Invit spectatorii să vină la toate spectacolele noastre pentru că fără public, noi degeaba facem teatru. Sunt conștient că publicul reacționează la spectacolele bune. Dacă un spectacol e bun, e adevărat, îl va capta și pe spectatorul care mai stă pe telefon. Cred că atunci când vine la teatru, omul trebuie să uite de viața de zi cu zi. În același timp, cred că există o anumită conduită pe care ți-o impune participarea la un spectacol. Pe undeva e trist că aproape nu există un spectacol în timpul căruia să nu sune un telefon. Ideal ar fi ca ceilalți spectatori să aibă o reacție în aceste cazuri, să impună acea conduită de care spuneam adineauri. Oricum, important este ca spectacolele să fie bune. Atunci cred că și publicul va fi prezent 100%.

A consemnat Laurențiu BLAGA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Revine Nadia Rață în PNL Mureș?! Decizie de ultimă oră a instanței!

Un complet de judecată al Secției I Civilă din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș …