CRONICĂ. „Mihai Viteazul“ ne dă deșteptarea și ne dă (și) de gândit

Așa cum se întâmplă frecvent în lumea artelor, câte un act sau produs artistic se distinge cu precădere din rațiuni extra-artistice și devine, pentru mai mult sau mai puțin timp, centrul atenției, inclusiv pentru cei care nu au nici în clin, nici în mânecă cu arta și cultura, în general. Un exemplu bun pentru Târgu Mureș (și nu numai, căci cazul de față a dobândit expunere națională, ajungând inclusiv la TV) este spectacolul „Mihai Viteazul“, producție a companiei Teatru 3G. Motivul pentru care o parte a opiniei publice s-a inflamat a constituit-o afișul, care ilustrează o friptură de porc – în varianta preferată autohtonă, adică ceafă – pe un grătar. Fleica, într-o compoziție lesne identificabilă, fără pretenții de artă conceptuală, are forma României, țara pentru care și-a da viața (cel puțin pe Facebook), fără să clipească, o bună parte a internauților cu o autentică fibră patriotică (sau zgârci, de ce nu). Imaginea de pe afiș a fost semnalată prin „bunăvoința“ unui om politic, iar dezbaterea iscată a eclipsat temporar spectacolul, care a fost făcut bucățele (mai mărunte decât ar fi fost în stare un set de cuțite, friptura incriminată) într-o dezbatere pro și contra. Din păcate, așa cum se obișnuiește mult prea des, isteria ignară a ținut loc în mare parte de argumente, iar cei care n-au văzut spectacolul (și care probabil că nici n-aveau de gând s-o facă, întrucât fripturile de orice fel se găsesc în general altundeva) i-au acuzat pe realizatori că atentează la valorile naționale, că terfelesc imaginea voievodului, că în An Centenar denigrează istoria noastră glorioasă și, cel mai rău, că i-a permis unui ungur (român de etnie maghiară, în fapt, apreciatul dramaturg Székely Csaba) să rescrie istoria românilor, în cheie șovină. Cel puțin asta le-a inspirat „neinspirata“ fleică de pe afiș, care își propunea să să îmbie publicul la puțină analiză, distanță critică și umor.

Depășind penibilul momentului și vizionând spectacolul propriu-zis, putem constata că, într-adevăr, „Mihai Viteazul“ nu e așa cum îl știm din manualele școlare și nici din blockbuster-ul lui Sergiu Nicolaescu, dar asta nu ar trebui să constituie nici motiv de panică, și nici de îndârjită revoltă. Regizorul spectacolului, Andi Gherghe, care a mai pus în scenă texte ale lui Székely Csaba („Vă plac bananele, tovarăși?“, la Teatrul Studio Act din Oradea, „MaRo“, la Studio Yorick din Târgu Mureș, „Monstrul nisipurilor“, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini“ din Galați și „Bucurie și fericire“, la Teatru 3G din Târgu Mureș), este deja un cunoscător în detaliu al dramaturgiei acestuia și este cunoscut pentru atenția pe care o acordă temelor sociale, variind de la himerele regimului comunist, relațiile interetnice disfuncționale, prejudecățile față de homosexuali și, în cazul de față, perspectiva aproape hagiografică asupra unor figuri istorice marcante ale României, care a distorsionat grav percepția pe care o avem față de propriul trecut.

Spectacolul Teatrului 3G își propune să recupereze din hățișurile mistificărilor ideologice și a conjuncturilor politice oportuniste imaginea unui Mihai Viteazul uman, a cărui ascensiune din poziția de ban al Craiovei (poziție obținută prin alianță, luând-o în căsătorie pe doamna Stanca) la cea de domnitor al Țării Românești (obținută cu sprijinul principelui Ardealului, Zsigmond Báthori) și, printr-un sinuos concurs de împrejurări, pentru foarte puțin timp, domnitor al celor trei principate române, l-au transformat într-un erou național. Spectacolul descrie întregul traseu al lui Mihai Viteazul, din poziția de ban al Craiovei, până în momentul uciderii sale din ordinul generalului Giorgio Basta, și îl prezintă ca pe un om ambițios, inteligent, viclean când era cazul, bun speculant al momentelor favorabile planurilor sale, îndrăzneț, viteaz, după cum era supranumit, dar și nesăbuit, arogant, impulsiv, violent (dar ăsta era spiritul epocii, așa că de ce să ia contemporaneitatea în calcul masacrele față de populația civilă, care i s-au datorat?), infidel ca soț (și nu numai), lacom și încăpățânat. Pe scurt, un conducător uman, cu bune și cu rele, cu calități și cu defecte, care, însă (și ăsta e punctul nevralgic), a ajuns să unifice cele trei principate mai degrabă dintr-o ambiție de expansiune teritorială care ținea de orgoliu personal, decât dintr-o conștiință națională, pe care istoriografia oficială încearcă s-o acrediteze. Contextul istoric pe care îl descrie spectacolul este unul tulbure, în care țările române se aflau la confluența a trei mari imperii (Otoman, Polonez și Habsburgic) care își negociau în permanență zonele de influență, un spațiu în care conducătorii se succedau cu viteză, în nesfârșite domnii pasagere, care se datorau unor numiri sau erau cumpărate, și care mențineau un climat de instabilitate atât pentru populația generală, cât și pentru nobilime. De asemenea, este subliniat și caracterul multi-etnic al participanților la istorie, fie că vorbim de populație, fie că vorbim de conducători sau de luptători (armata lui Mihai Viteazul, de-a lungul domniei sale, a fost aproape la fel de multiculturală ca un cartier londonez contemporan), iar conștiința apartenenței la un neam „pur“ era un concept străin oamenilor vremii, dacă nu de-a dreptul abstract.

Nu în ultimul rând, spectacolul întărește în mod convingător ideea că istoria e scrisă de învingători, și că repetiția unei falsificări, în context oficial, o legitimează și o face să devină, prin acceptare, un adevăr, la fel cum o eroare de limbă poate deveni normă lingvistică prin concursul majorității.

Spectacolul este realizat în cheie ironică și tragi-comică, iar morga cu care sunt evocate personalitățile istorice în general lipsește cu desăvârșire. Frecvența cu care personajele „pozitive“ devin „negative“ reflectă viteza cu care se schimbau circumstanțele, demonstrând încă o dată că adevărul este polimorf și că se poate schimba în funcție de unghiul din care este privit.

Abordarea regizorală este subtilă și pune în valoare textul și actorii. În afara unor momente muzicale, care colorează spectacolul și creează legături între unele scene, prezența regizorului este insesizabilă. În schimb, actorii au ocazia să își pună în valoare talentul, unii dintre ei în roluri multiple, iar Sebastian Marina se impune în rolul titular printr-o interpretare robustă și nuanțată, poate doar puțin abruptă în unele momente, în care situațiile care se schimbă fulgerător nu îi lasă timp de tranziții psihologice prea detaliate. Cu toate astea, actorul aduce la suprafață contradicțiile lui Mihai Viteazul și susține personajul de la început până la tragicul sfârșit.

Deși miza textului i-ar putea tenta pe unii regizori să recurgă la montări de proporții colosale, Andi Gherhe a redus monumentalitatea biografiei lui Mihai Viteazul la dimensiuni aproape intime, pe care le sugerează și decorul care are un efect aproape diminuant: redimensionează tragedia valahă la una personală, iar povestea unei națiuni devine, astfel, povestea fiecărui om în parte.

Prin prezenta montare, „Mihai Viteazul“ reprezintă versiunea echipei a unui „Deșteaptă-te, române“ adus la zi, în care cei responsabili de înecare a populației în somnul cel de moarte nu sunt barbarii de tirani, ci politicienii corupți, cei care scriu istoria din oficiu, conform propriilor interese, și noi înșine, fiindcă primim, servili, toate zgârciurile pe care aceștia ni le aruncă-n silă din marea friptură națională.

Din distribuție fac parte actorii: Sebastian Marina, Alexandru Franceanu, George Bîrsan, Laura Mihalache, Raisa Ané, Stefan Roman, Cristi Bojan, Szabó János Szilárd, Narcis Zamfir, Károly Kovács și Benedek Botond. Scenografia este realizată de Bogdan Spataru, muzica este compusă de Károly Kovács, video este realizat de Andrei Gereb, iar regia îi aparține lui Ándi Gherghe.

Piesa a fost tradusă în limba română de Sándor László, iar scenele în limba germană au fost traduse de Elise Wilk.

Andrei VORNICU