INTERVIU. Rareș Cojoc, la al 17-lea titlu de campion naţional: „În sufletul meu e gol fără dans!”

Dansatorul mureșean Rareş Cojoc a obținut titlul de Campion Național al României pentru a 17-a oară. Titlul i-a fost conferit în cadrul Campionatului Național de Dans Sportiv, organizat în perioada 2-3 martie la Brașov, unde a impresionat alături pe partenera sa de dans, Andreea Emilia Matei. L-am provocat pe multiplul campion la un interviu despre perseverență, sinceritate, căderi și deziluzii, dar și despre aspirații, visuri și viitor.

Reporter: Rareș, mai ții minte când ai început să dansezi?

Rareş Cojoc: Da, de la vârsta de opt ani, țin minte că eram în clasa a II-a. Îmi aduc aminte că aveam trei ore de sport pe săptămână și una dintre ele a fost înlocuită cu oră de dans. Așa l-am cunoscut pe primul meu antrenor din Târgu-Mureș și așa a început totul.

Rep.: Erai destul de mic. Când ai realizat că a început să-ți placă dansul?

R.C.: Nu știu dacă atunci înțelegeam că-mi place dansul. Fiind atât de mic nu cred că putem vorbi despre o mare pasiune legată de ceva. Eu doar am fost ambițios și întotdeauna mi-am dorit să fac toate lucrurile bine. Cred că pasiunea a crescut cu timpul.

Rep.: Ai studiat totuși Dreptul, nu-i așa?

R.C.: Da, am făcut Dreptul la București, dar nu am continuat să profesez. A trebuit să fac stagiatura ca să pot intra în Baroul de Avocați, dar dansul a avut mereu prioritate. S-a presupus și cu perioada când am început să dansez cu o fată din Polonia, iar asta a complicat foarte mult continuarea studiilor. Eram foarte des plecat în deplasări.

Rep.: Ai vorbit foarte puțin despre decizia ta de acum câțiva ani de a te retrage din dans. Povestește-mi cum a fost. Ai simțit atunci că nu mai poți, că nu mai găsești motivație în dans?

R.C.: Da, am obosit atunci. Era sfârșitul anului 2014, dacă îmi amintesc bine. A avut loc o ruptură între mine și partenera din Polonia și, cu timpul, nu reușeam să găsesc o parteneră bună, cu care să ne potrivim. Atunci m-am gândit că poate e un semn să renunț. Eram poziționat foarte bine oricum, în primii 20 la nivel mondial. Câștigasem și Campionatul Național de foarte multe ori. Era un mod destul de barbar și rece de a gândi așa, căci esența pe care am înțeles-o apoi este că nu totul se rezumă la titluri. Am zis, vezi Doamne, mi-am atins toate obiectivele. Pot să încep o nouă viață și totul va fi frumos. După vreo 10 luni deja mă simțeam deprimat, deși aveam de toate – și prieteni foarte mulți, pe care nu i-am avut în copilărie, căci tot timpul mi l-a ocupat dansul, aveam foarte mult timp liber să fac ce vreau. Mă bucuram de tot ce nu m-am putut bucura în copilăria și adolescența mea. Și totuși ajunsesem profund nefericit. Mi-am dat seama că în sufletul meu era un mare gol, care era cândva umplut de dans. Mi-a fost foarte greu atunci. În câteva luni a trebuit să cântăresc foarte bine ideea reîntoarcerii. A fost dificil și pentru soția mea, și pentru părinții mei. Nimeni nu se aștepta la o astfel de decizie. A fost o poziție oficială, m-am declarat retras din dans, dădusem cămășile, pantofii totul, de teama să nu simt nicio ispită. Când m-am reapucat de dans și nu mai aveam nici cu ce să mă încalț.

Rep.: Cum a fost revenirea? La cine ai apelat în primul rând?

R.C.: Am fost privit deja cu mare reticență, pentru că nu făcusem absolut nimic timp de un an. Într-o zi m-a sunat antrenorul meu și m-a rugat să mă întorc măcar de două ori pe săptămână în sala de dans să fiu alături de doi dansatori talentați, doi copii foarte dragi mie. Evident că m-am acceptat cu mare bucurie și nu doar pentru ca să antrenez. În aceea perioadă am făcut cunoștință și cu Andreea, actuala mea parteneră. Ea e mai mică decât mine, dar i-am propus să încercăm cel puțin să ne antrenăm împreună. Apoi a durat aproape alte opt sau nouă luni până am intrat din nou în competiții.

Rep.: A trecut ceva timp, ești din nou în competiții și ești din nou campion. Acum ce simți față de dans?

R.C.: E ceea ce mi-am dorit și nu mai renunț la dans. Mai și antrenez două zile pe săptămână. Am un sentiment de împlinire.

Rep.: Ce este cel mai complicat în dans?

R.C.: … Chimia dintre parteneri. Sunt cupluri pe care le consider binecuvântate, căci dansează împreună de la începutul carierei lor, de la 8 sau 9 ani până la 30 de ani. Mi se pare fantastic și, desigur, foarte benefic pentru cariera lor. Eu am fost nevoit să-mi schimb partenerele de foarte multe ori și acesta este și unul din motivele pentru care azi nu sunt printre primii cinci din lume. Au fost motive diferite, inclusiv din cauza faptului că eu am crescut foarte mult, iar ele nu și diferența de înălțime era foarte mare. Acum cu Andreea ne sincronizăm perfect. Sunt sigur că este ultima mea parteneră. Nu am niciun dubiu în sensul acesta.

Rep.: Este dansul un sport fair-play în România?

R.C.: Este un sport în care suntem mereu în competiție și întotdeauna există învingători și învinși. Cei învinși tot timpul au sentimentul că nu li s-a făcut dreptate. În ceea ce privește tehnicile ilegale, suntem testați la doping, deci nu prea există șanse să fentezi din punctul acesta de vedere. Noi, ca sportivi, nu putem influența rezultatele decât prin dansul nostru. La nivel inferior, există tot felul de jocuri, tot felul de încercări de a influența, căci este un sport arbitrat de oameni. În ceea ce ne privește pe noi, se întâmplă o dată sau de două ori pe an când ne prezentăm la concurs mai prost decât ar fi trebuit. Dacă dansezi în 15 concursuri se va întâmpla cel puțin o dată când nu va ieși bine. Dar eu sunt perfect conștient. Dansul nu e tenis. E sport, dar e și foarte multă artă. E ca și când dumneavoastră vă uitați la un tablou și vă place, dar dacă întrebăm pe vecinul, va zice că nu-i nimic deosebit. Noi suntem clasați pe locul 15 la nivel mondial, este un nivel care reconfirmă o tehnică foarte bună. Diferența o fac mici detalii: vibrația pe care o transmite perechea, naturalețea, muzicalitatea.

Rep.: Care sunt sacrificiile cele mai mari pe care le-ai făcut pentru dans?

R.C.: În primul rând copilăria și adolescența, dar cel mai mare sacrificiu acum este că nu petrec suficient timp cu copilul meu, iar acesta le depășește pe primele două. Este ceea ce regret cel mai mult. Dar dansul cere implicare acum, fără pauze. Nu e un proiect prevăzut pentru șase luni, ridici banii și îi investești în altceva. Este o implicare continuă.

Rep.: Ce face sportivul Rareș Cojoc când nu face dans?

R.C.: În general, în prima parte a zilei mă ocup de un proiect imobiliar pe care îl dezvoltăm acum la București. Real estate-ul este o ocupație mai nouă pentru mine, dar pe care reușesc să o combin cu dansul. Este foarte interesant că cei din real estate nu știu că eu sunt și dansator, iar cei din dans nu știu nimic despre real estate. Alte trei-patru ore din zi le dedicat antrenamentului. De două sau trei ori pe săptămână merg la kinetoterapie și fizioterapie. Apelez la kinetoterapie mai mult pentru pregătirea specială de care am nevoie în dans – viteză, agilitate, postură. La fizioterapie merg doar dacă mă doare ceva. Deși, este o minune, nu am avut niciodată fracturi sau accidentări serioase. Consider că recuperarea este indispensabilă sportivilor și totuși lipsește desăvârșire în sporturile din România. Cu unele excepții, toată lumea pune accent doar pe pregătire, până la epuizare dacă se poate, mai ales înainte de competiții. Și este grav.

Rep.: Ești campion național a 17-a oară. Ce vise are un multiplu campion?

R.C.: Să dansez în finala unui campionat mondial. Nu-mi doresc neapărat să fiu campion mondial. Ar fi frumos ca și încununare a atâtor ani de dans. Mi-aș dori acest lucru pentru mine, dar și pentru România.

A consmenat Irina PAPUC