Share

Home / Cultură / INTERVIU. Alina Nelega: „Comunismul a cultivat în noi toate fricile și prejudecățile“
Alina Nelega revine la literatură cu un roman personal și puternic (Sursă: arhiva personală)

INTERVIU. Alina Nelega: „Comunismul a cultivat în noi toate fricile și prejudecățile“

Numele Alinei Nelega e legat în primul rând de teatru. Activitatea ei de dramaturg, profesor universitar, coordonatoare a masteratului de Scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, coordonatoare de programe culturale și fost director artistic al Teatrului Național din Târgu Mureș a impus-o ca una dintre cele mai importante personalități ale teatrului românesc, însă rezultatele activității sale au avut ecouri internaționale. Este unul dintre principalii promotori ai monodramei în teatrul românesc și o voce recognoscibilă care a denunțat caracterul represiv al sistemelor totalitare, atentatele la libertatea umană, a investigat resorturile ființei umane puse în situații limită și, prin textele sale, a reexersat capacitatea cuvintelor de a interveni asupra realului.

Activitatea Alinei Nelega se leagă, însă, și de literatura de ficțiune. Editura Polirom a publicat la începutul acestui an ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cel de-al doilea roman semnat de autoarea târgumureșeană. Cartea explorează zece ani din biografia Cristinei Nemeș, o ardeleancă tânără, absolventă de Litere la Cluj, interval care marchează și ultimul deceniu de comunism în România. Este o lucrare densă și puternică, în care se vor regăsi mulți oameni care au trăit respectivele vremuri, dar care transmite un  mesaj consistent și celor care s-au născut abia după ce s-a instaurat așa-zisa democrație.

Am vorbit puțin cu Alina Nelega despre această apariție editorială, în anticiparea lansării oficiale de la Târgu Mureș, care va avea loc sâmbătă, 9 martie, ora 17.00, la Teatru 3G (Bastionul Măcelarilor din Cetatea Medievală), în prezența autoarei. Evenimentul va prilejui o dezbatere despre roman, o lectură publică și o sesiune de autografe.

 

Femina ludens

Reporter: Ați debutat în roman cu ultim@vrăjitoare, în 2001. Cel de-al doilea roman, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a apărut la începutul acestui an, deci după aproape 18. Cum de i-a sosit vremea acum și nu mai devreme?
Alina Nelega: Acum câtva timp, una din fiicele mele mi-a trimis un citat de pe Facebook care conținea o alocuțiune amuzantă a unui scriitor, gen „mulțumesc familiei mele și câinelui, fără de care acest roman ar fi apărut cu cinci ani mai devreme“. În aceeași paradigmă, aș mulțumi și eu teatrului, fără de care probabil acest roman ar fi apărut după un interval de timp mai firesc, adică mult mai devreme. Trebuie să admit totuși că, fără experiențele mele de teatru din ultimii ani, nu aș fi reușit să-l scriu. Vorbesc, desigur, despre experiențele artistice, nu despre altele.

Ceea ce s-a întâmplat în viață este că, după ultim@vrăjitoare, roman care a apărut concomitent cu www.nonstop.ro, pentru care am luat premiul Piesa Anului 2000, cumva teatrul s-a impus în prim-planul vieții mele. Trăiam în teatru, iubeam și iubesc scena în continuare, a fost modalitatea mea de expresie, uneori ca autor dramatic, alteori ca regizoare și, din 2009 până azi, ca mentor al mai tinerilor scriitori pentru teatru, pe care am încercat să-i dezvolt, să-i antrenez, să le stimulez vocile personale în cadrul masteratului de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu Mureș, facultatea în limba română. Iar faptul că am scris romanul acesta, acum, e cumva neașteptat și pentru mine, care am preferat multă vreme un discurs cu impact mai imediat, mai vizibil și având avantajul că, până și montate, textele rămân tot ale autorului, ele circulă, sunt traduse, publicate și pot fi reluate, produse în alte interpretări scenice.

Totuși, teme recurente – ca mecanismele dictaturii și drepturile minorităților – au continuat să mă preocupe. Ca și nemulțumirea că, uneori, piesele mele nu au fost înțelese de critici și au fost comentate cam aiuristic. De exemplu Amalia, personajul din monodrama mea cea mai jucată, Amalia respiră adânc, a fost numită fie „o femeie obișnuită“, fie „o femeie cu minte de copil“, ori ea nu e nici una, nici alta, e o femina ludens, care se protejează prin intermediul imaginației, jucându-se întruna, pentru a face față unei realități oprimante și mutilante. Admit că m-am gândit că aceste roman ar putea fi o cheie de citire a Amaliei, fiindcă cele două personaje principale seamănă mult, deși datele biografice și traseele sunt complet diferite.

Rep.: Romanul are o pronunțată încărcătură autobiografică și marchează perioada dumneavoastră de tinerețe sub regimul comunist, iar parcursul personajului principal, Cristina, este unul tensionat și problematic. Care ar fi, totuși, momentele luminoase sau plăcute ale vieții dumneavoastră din deceniul 1979-1989? Am aici în vedere în principal potențialii cititori care au aproximativ 20 de ani și încearcă să înțeleagă ce a fost bine pe-atunci, ca fapt în sine, nu datorită regimului.
A.N.: E adevărat, în acest moment pot spune că am trăit 29 de ani în comunism și încă 29 după – ceea ce îmi împarte viața de până acum exact în două, ca durată. Dar vorbind despre deceniul satanic, cea mai neagră și mai oprimantă perioadă a dictaturii ceaușiste, singurul lucru bun pe care mi-l amintesc este cel exprimat de personajul meu în finalul capitolului 6 al romanului: „sunt în viață, sunt tânără, am douăzeci și doi de ani, azi am mâncat“.

Sursa: www.scena.ro

„Orice poveste este, fundamental, despre bine și rău“

Rep.: „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat“ este un roman feminin și, în esență, chiar feminist. Care au fost, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai grave forme de opresiune la care era supusă femeia – cu accent pe cea intelectuală – în ultimul deceniu al epocii comuniste?
A.N.: Comunismul a cultivat în noi toate fricile și prejudecățile: naționalismul, sexismul, xenofobia, homofobia. Desigur că opresiunea se exercita asupra fiecăruia din noi, minoritar sau majoritar, doar că, pentru femei, unguri și homosexuali, ca să enumăr doar trei minorități mai vizibile, exista un grad dublu de oprimare, cel al puterii și cel al prejudecăților majorității, încurajate, hrănite și controlate de sistemul comunisto-securist. Cel mai bine este ilustrată această atitudine față de femei prin opinia destul de generalizată pe-atunci că, de fapt, iubitulconducător nu era tocmai de vină pentru ce ni se întâmpla, că în spatele lui era tovarășadeviață, cea rea, țâfnoasă, manipulantă, așa cum adesea ne apare imaginea femeii în relație cu un bărbat care, deși aparent deține puterea, de fapt puterea îl deține pe el, îl transformă și îl îmbată, îl înnebunește și îl călărește. Iar femeile, pe lângă exemplaritatea tovarășeideviață, mai aveau de surmontat și impunerea unor idealuri politice care țineau de familia conformă, de obligativitatea de a face cât mai mulți copii, de interzicerea avortului.

Am ascultat de curând un podcast al unei ziariste formidabile de la Irish Times, despre povestea unui jurnalist irlandez care a cunoscut o rusoaică înainte cu puțin de glasnostul lui Gorbaciov. Viața ei (a rusoaicei, respectiv) seamănă foarte mult cu a mea: născută într-un oraș mic, învățând limba engleză la școală și facultate, descoperind prin cărți lumea și abia apoi realitatea cumplită a cotidianului. Una din întrebări era identică cu cea pe care mi-ați pus-o și m-am identificat cu răspunsul ei. Nu, nu putem vorbi despre opresiune intelectuală la modul direct, drepturile femeii de a studia existau, erau încurajate mai ales de părinți. Descurajate însă, în primul rând, de imaginea pe care femeia o avea despre ea însăși, care era un construct ideologic. Ca și azi, nu?

Rep.: Dincolo de relatarea unei povești de viață și ilustrarea unui deceniu tulbure din istoria recentă a României, ce își propune romanul să lase în urmă? Are o miză extraliterară?
A.N.: Nici o poveste adevărată, cred, nu are altă miză decât povestirea. Ca în orice altă poveste, cel care o ascultă sau o citește, poate înțelege, dacă e bine spusă, mecanismele ființei umane, ale societății, resorturile intime ale funcționării noastre, reflexele și reacțiile mai puțin conștiente care ne determină acțiunile. Orice poveste este, fundamental, despre bine și rău. Pentru ca să putem decide, în cunoștință de cauză, cât de morale sunt viețile noastre și cât ne asumăm din ele. Așadar, dacă există o miză extraliterară, ea este una de minima moralia. Dar, dacă e să ne luăm după faimoasa scrisoare a lui Dante și cele cinci niveluri de lectură, nici aceasta nu e o miză extraliterară.

Rep.: Orașul natal al Cristinei nu este numit în roman, deși se poate înțelege că e vorba de Târgu Mureș. De ce ați preferat această ambiguitate?
A.N.: Faptul că Târgu Mureșul nu e numit ca atare, nu se datorează nevoii de a mă proteja, dimpotrivă, am încercat să vorbesc fără menajamente despre acest oraș care e un fel de eșantion al interculturalității româno-maghiare, dar care nu vrea să se vindece nicicum, care nu-și poate depăși traumele. E drept că ar avea nevoie de ajutor de specialitate, dar mereu avem lucruri mai importante de făcut, nu? Și pe urmă, nu era nevoie să-l numesc, l-ați recunoscut doar. Așa că, nici o ambiguitate.

Sursă: arhiva personală

„În teatru nu ești niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor“

Rep.: Cum s-a desfășurat tranziția de la teatru la roman, după un interval atât de lung? Cred că este oportun să amintim că dumneavoastră ați debutat inițial cu proză și v-ați orientat ulterior spre dramaturgie. Romanul reprezintă, prin urmare, o întoarcere la o pasiune timpurie.
A.N.: Nu știu dacă e vorba despre o reorientare reală. Cred că n-am plecat niciodată cu totul din literatură, iar din teatru n-am de gând să plec vreodată, nu degeaba el este asemănat, într-un clișeu obositor, cu o mare familie. Fiindcă odată acceptată, nu mai ai cum să scapi de familia ta. Și, ca în orice familie, nu gândim la fel, ne certăm, ne bârfim, ne urâm adesea, ne invidiem și lucrăm pe un teren al frustrărilor evidente, de la actori la regizori, critici și manageri, dar la o adică nu există loc în care solidaritatea de breaslă să fie atât de puternică cum e în teatru. Și nu numai în România, cam peste tot e la fel. Probabil fiindcă, oricum ar fi, teatrul e muncă de echipă și nu poți lucra cu cei pe care-i urăști, trebuie să faci efortul de a-i ierta și a-i iubi. Fiindcă spectacolul e întotdeauna mai presus de noi. Dacă se întâmplă ca actorul/actrița să joace în scenă cu un partener pe care nu-l iubește, sau să se certe cu regizorul/regizoarea, să nu aibă încredere în el/ea, să existe tensiuni mari între actori sau între actori, tehnicieni etc., spectacolul suferă, iese prost, iar publicul simte imediat. De asemenea, contactul uman e aproape permanent, mult mai fizic, adesea penibil: atâtea pupături și îmbrățișări ca în teatru cred că nicăieri nu sunt. Deși nu întotdeauna sincere, rolul lor e cumva de a te asigura de non-agresivitatea celuilalt, gen o strângere de mână mai extinsă. Și face bine, crede-mă, să te mai îmbrățișezi cu colegii, te îmbunează, te dezarmează, parcă se atenuează tensiunile. Recomand cu precădere în corporații, poliție și parlament. Lăsând gluma la o parte, teatrul e o lume pe care o înțeleg, în care gesturile sunt adesea mai importante decât cuvintele.

Și, mai ales, în teatru nu ești niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor. Asta e și bine și rău. Adică e bine să depinzi de alții, să împarți răspunderea spectacolului cu ei, dar e și rău, fiindcă statutul auctorial nu e niciodată numai al tău, nici măcar ca regizor. O vreme a fost bine pentru mine, pe urmă am avut nevoie de spațiul meu, de intimitatea mea, de un discurs autonom. Și asta a venit firesc, la un moment dat, dintr-o nevoie interioară.

Rep.: Care credeți că este publicul acestei cărți, cine credeți sau sperați că va fi cel mai receptiv și cel mai prompt la întâmpinarea acestui roman?
A.N.: E o întrebare foarte grea și nu m-aș aventura să prezic ce categorie de cititori va determina destinul acestui roman. Am avut surprize mari cu piesele mele, de exemplu când am scris Amalia respiră adânc am fost convinsă că textul va declanșa memoria emoțională a unei generații de vârsta mea sau mai vârstnice, că publicul tânăr nu va priza conținutul și, preocupat de realitățile imediate, și-așa împovărătoare, va fi indiferent la povestea personajului. Am avut o uriașă surpriză cu acest text, care e mai jucat de tineri decât oricare altă piesă a mea și care are foarte multe montări, la noi și internațional. Și acest lucru m-a mirat, nu credeam că „alții“ vor înțelege realitatea comunismului românesc. De curând (premiera a avut loc anul trecut în decembrie), el a fost montat în Slovacia, iar secretara literară a teatrului mi-a scris un mesaj duios, care se termina cu propoziția „Amalia este a noastră, a slovacilor.“ Bun și-așa.

Revenind, tot cu cuvintele altora, aș vrea să citez indirect un critic și filosof britanic faimos, de prin secolul 19, John Ruskin. El spunea că există două categorii de cărți: cele ale momentului și cele pentru toate timpurile. Mai departe, lămurea: există cărți proaste ale momentului și cărți bune ale momentului; cărți proaste pentru toate timpurile și cărți bune pentru toate timpurile. Sigur că nici un scriitor nu se îndoiește că a scris o carte bună. Chiar și așa, cine poate spune dacă ea este a momentului sau este pentru toate timpurile?

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Școala 9 caută liceeni din Târgu Mureș pentru un proiect artistic inedit

Echipa Media DoR – redacțiile DoR și Școala9 – se mută la Târgu Mureș între …

Share
Share