In memoriam Ion Horea

Cultura română a suferit o grea pierdere, poetul Ion Horea a trecut la cele veșnice vineri, 5 aprilie, la vârsta de 89 de ani.

Născut la Petea, în județul Mureș, Ion Horea a fost admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureş, în anii Dictatului de la Viena şi ai războiului învăţând la Aiud şi Turda. A urmat Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti, întrerupându-şi studiile din cauza „dosarului” (părinţii i-au fost declaraţi „chiaburi”). În 1951 va intra la Şcoala de Literatură „M. Eminescu”, după ce debutase cu versuri în „Ardealul nou” şi publicase în „Almanahul literar” de la Cluj, „Contemporanul” şi „Flacăra” de la Bucureşti. Ion Horea fost redactor la „Viaţa Românească” (1952 – 1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964 – 1968) şi apoi redactor şef-adjunct la „România literară”, până în 1990. După debutul editorial, cu Poezii (1956), s-a impus cu volume precum Coloană în amiază (1961), Umbra plopilor (1965), Calendar (1969), Încă nu (1972), Măslinul lui Platon (1977), Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), Podul de vamă (1986), Cumpene (1991), Cartea sonetelor (2001), Până-ntr-o zi (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

„Acea supunere la Lege, la un ritm natural al existenței”

Uniunea Scriitorilor din România și-a exprimat regretul pentru trecerea în neființă a unuia dintre cei mai  importanţi poeţi români postbelici.

„S-a stins din viață în dimineața zilei de 5 aprilie Ion Horea, unul dintre cei mai importanți poeți români postbelici. Născut la Petea, în județul Mureș, într-o familie de țărani, a fost admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș, în anii Dictatului de la Viena și ai războiului învățând la Aiud și Turda. A urmat Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, întrerupându-și studiile din cauza „dosarului” (părinții i-au fost declarați „chiaburi”). În 1951 va intra la Școala de Literatură „M. Eminescu”, după ce debutase cu versuri în „Ardealul nou” și publicase în „Almanahul literar” de la Cluj, „Contemporanul” și „Flacăra” de la București. A fost redactor la „Viața Românească” (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968) și apoi redactor șef-adjunct la „România literară”, până în 1990.

După debutul editorial, cu „Poezi” (1956), s-a impus cu volume precum „Coloană în amiază” (1961), „Umbra plopilor” (1965), „Calendar” (1969), „Încă nu” (1972), „Măslinul lui Platon” (1977), „Un cântec de dragoste pentru Transilvania” (1983), „Podul de vamă” (1986), „Cumpene” (1991), „Cartea sonetelor” (2001), „Până-ntr-o zi” (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) și Premiul Asociației Scriitorilor din București. În termenii lui Ion Pop, lirismul originalului poet este unul „elegiac, însă mereu echilibrat”, contând în primul rând „acea supunere la Lege, la un ritm natural al existenței”; pentru Petru Poantă, poezia lui Ion Horea „readuce încrederea în stilul artist, într-o vreme în care lirica este invadată de prozaism”.

Prin dispariţia lui Ion Horea, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere”, se arată în comunicatul emis de Uniunea Scriitorilor din România.

Chemaţi-mă

Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape

ca niciodată. Iată cum coboară

amurgul peste toate. Parcă văd

cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,

şi aşteptaţi să iasă printre stele

luceafărul cel nou ce taie-n două

deasupra voastră lumea nesfârşită.

Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,

şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,

din lumea înstelată-a poeziei,

ori poate din furtunile iubirii,

ori din vârtejurile-atâtor griji

în care-s prins cu-ntreaga omenire.

Bătrânii mei, când voi rămâne singur

şi obosit voi aştepta şi eu

în faţa casei noastre înserarea

ca sputnicii ieşiţi de după deal

să-şi împletească firele de aur

în pânzele luminilor stelare,

chemarea voastră voi mai auzi-o

ca un ecou întors din astru-n astru, –

ca să-mi aduc aminte cum veneam

acasă noaptea când eram copil

în carul plin cu fân culcat pe spate

şi tata-mi arăta deasupra Cupa

şi Rariţele strălucind şi Toaca

şi locul unde-avea mai către ziuă

să pâlpâie cu puii Găinuşa.

Era o lume-ntoarsă din poveste,

erau miresmele îmbătătoare,

şi vorba tatii ce ştia să lege

şi să dezlege pentru mine totul,

şi eram prins atunci în nesfârşitul

ecou ce leagă suflete şi stele,

şi-acel ecou mereu mă urmăreşte

de-atunci în toate drumurile mele.

Filă

Strunele harfii

Sbârnâie-ntruna.

Frica de n-ar fi,

Moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,

Singur cu luna,

Roag-o să steie

Clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!

Una, doar una,

Vai, cum se trece

Viața, nebuna!

Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,

Din toamnă-n ceața dusă de ploi să mai rămân

În jocul tău de care va fi cândva să fug

Fricos ca o șopârlă sub frunzele de rug.

La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.

Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,

Și marginilor lumii parcă le dau ocol.

Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.

Să fie mâine ziua în care m-am născut?

Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,

Și bate vânt, și norii se strâng în jurul lui,

Ca la un semn, spre iarnă, al meu și-al nimănui.

Mi s-a parut o clipă ca șovăi și că-aștept

Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,

Apoi trecu și-această nedumerire-n gol,

Vârtejuri să mă poarte și să mă-ngroape-apoi

În liniștea prelungă ce stăruie-ntre noi.