Cine educă, cei needucați?

Îmi venea greu să pun pe hârtie aceste rânduri. Mă fac să-mi revină gustul amar pe care l-am simțit în urmă cu doar câteva zile. Cu atât mai mult, într-o sală de sport în care se dispută o întrecere de arte marțiale pentru copii. Am avut multe contacte cu președinți de club și antrenori de kick-box, wu-shu, ju-jitsu, taekwondo și de fiecare dată am ridicat problema disciplinei în cazul unor sportivi care practică aceste sporturi. Fără excepție, am fost de fiecare dată plăcut impresionat de felul în care vedeau aceștia problema atunci când era vorba despre disciplina unor copii antrenați, într-o lume dominată de violență. „Disciplina este primordială. Cei care nu o respectă, cei care nu își văd de învățătură sau folosesc ceea ce învață la antrenamente în alte locuri decât în competiții, sunt consiliați, mustrați, sau respinși”, au răspuns la unison toți. Totul normal. Bineînțeles, pentru asta trebuie ca și cel care îl îndrumă să se ridice la anumite standarde de moralitate.

Ceea ce m-a șocat recent a fost o scenă pe care nu pot s-o reproduc, din mai multe motive, care pot fi deduse. În timpul unei asemenea competiții, în tribună o, să-i spunem „doamnă”, deși nu e cazul, își apostrofa eleva care avea în jur de 10 anișori. Cuvintele pe care le-am auzit trecând pe lângă ea (nu le pot reproduce, după cum spuneam) m-au făcut să zăbovesc prin apropiere. Un sportiv, chiar copil fiind, mai poate fi criticat și mobilizat, dar vulgaritatea nu consider că își are locul în nicio împrejurare, mai ales între o instructoare, antrenoare, sau ce-o fi ea, în jur la 35-40 de ani, cu o fetiță încremenită, poate obișnuită cu asemenea tratament. Am luat aparatul foto și le-am făcut o poză. Un băiețel cam de aceeași vârstă a atenționat-o pe respectiva „educatoare”. Aceasta a schimbat „frontul” și mi-a cerut să-i arăt ce poze am făcut, să șterg, că n-am dreptul fără acceptul ei și altele, că nu e persoană publică. „E copilul meu, fac ce știu eu, vorbesc cum vreau”, s-a răstit aceasta. A, deci bănuia că am auzit cum a vorbit, pe mine oricum nu mă văzuse și eu n-am scos o vorbă. În  tribună, doar e loc public, poți surprinde zeci de oameni, trebuie să ceri acordul tuturor?

Evident, nu i-am permis, m-a amenințat cu apel la 112. I-am spus să sune unde vrea (era într-adevăr o urgență !!!), dar să cheme și Protecția Copilului. Am și părăsit locul, iar băiețelul amintit m-a urmărit de la distanță aruncând vorbe din aceeași categorie cu ale „educatoarei”. „E copilul meu?” Dacă e mama fetiței este și mai grav. O sportivă poate părăsi de la un moment dat, dar fiica…

Trebuie să-i educăm pe cei mici, dar noi suntem educați?