Fugit irreparabile tempus

Anul 2010. Tocmai terminasem clasa a 10-a. O săptămână din luna iulie m-am implicat în redactarea unui ziar, în timpul taberei de jurnalism organizate pe atunci la Sovata. După cele şapte zile de jurnalist amator şi câteva nopţi în care mă visam pe teren, cu un pix şi un carneţel la purtător, alergând după vox-uri şi ştiri, am început să îmi închipui cum ar fi să lucrez de-adevăratelea într-o redacţie a unui ziar.

Mi-am exprimat dorinţa în aceeaşi vară, iar conjunctura de atunci a făcut posibilă o întâlnire cu directorul publicaţiei Zi de Zi, domnul Grama. Nu-i ştiam prenumele şi mă adresam cu “dumneavoastră”, dar pentru că “mănânc” multe litere în timp ce vorbesc, stâlceam atunci, mai rău decât acum, apelativul de politeţe. Nu-i uit privirea şi tonul aprins al vocii: “Tu fată, ori îmi spui „dumneavoastră” clar şi răspicat, ori îmi spui „mă”! ”. De atunci, pentru mine e Aurelian, cu cel puţin acelaşi respect ca la începuturi. Să vă povestesc prima mea dimineaţă din redacţie:

Finele aceluiaşi an. Într-o luni. Am intrat în biroul lui Aurelian, care m-a întrebat categoric, în stilu-i caracteristic, ce ştiu să fac. Habar nu am şi nu am avut vreodată să pun în practică definiţia cuvântului “timiditate”, aşa că i-am răspuns: “Depinde ce vreţi să ştiu să fac! Ştiu să scriu corect gramatical, restul sper să pot învăţa pe parcurs”. El se grăbea (ca de obicei) să ajungă la o întâlnire, aşa că de la Alex am învăţat primele acorduri jurnalistice, Bristena m-a făcut să îmi las imaginaţia să ajungă unde vrea ea, aveam 16 ani, nu-mi mai amintesc numele celorlalţi colegi de atunci, dar le mulţumesc tuturor pentru că au avut răbdare cu o zvăpăiată ca mine.

Septembrie 2017. După ce mi-am petrecut şase ani la Facultatea de Medicină Veterinară, descoperind etologia animalelor, dar şi patologia acestora, m-am întors în Târgu-Mureş. În loc să îmi găsesc un cabinet veterinar unde să-mi încep cariera de medic, mi-a surâs mai mult ideea de a lucra din nou cu echipa Zi de Zi. De ce? Pentru că uneori devine aplicabil clişeul acela, prima dragoste nu se uită niciodată. Timp de aproape un an, mi-a plăcut să particip la evenimentele locale şi naţionale, să scriu reportaje, ştiri, interviuri, majoritatea legate de noutăţile din domeniul agriculturii.

Martie 2019. De puţin timp, profesez ca medic veterinar într-o clinică specializată pe animale de companie, taman pe-o insulă din Canalul Mânecii, States of Jersey. În continuare, jurnalismul îmi e prieten de suflet, iar voi toţi, colegii mei dragi, niciodată foştii.

Singurul lucru pe care ţi-l doresc acum, la cei 15 ani, dragule Zi de Zi, este ca acest an să-ţi aducă o clepsidră mai mare. Ştii de ce? Priveşte atent în jurul tău. Eşti înconjurat de gadget-uri, trăieşti într-o societate care se află la cel mai înalt nivel de dezvoltare tehnologică şi organizare socială din istorie. Acum zece ani, când te-am cunoscut, îţi era la îndemână să fii citit de pe hârtie, nu ştiai tu prea multe despre cum ai putea strânge zeci de mii de vizitatori on-line într-o săptămână. Acum, cu toate că ai mai crescut şi lumea te cunoaşte tot mai bine, timpul nu-ţi mai ajunge, deşi totul este mult mai simplu. Eşti într-o permanentă alergare după toate ştirile momentului.

Acordă-ţi mai multe momente de respiro, opreşte-te din vârtejul cotidian şi aminteşte-ţi că mai sunt trei ani până să devii adult, joacă-te, bucură-te că cei care îţi dau contur Zi de Zi şi te distribuie lumii sunt nişte oameni dedicaţi, care au mereu grijă să fii în topul mass-mediei locale. La mulţi ani, să ai parte de zile cu multe zâmbete şi articole pe măsură!

Denisa CHEBUŢIU