Share

Home / Slider / 3 mai, Ziua Mondială a Libertăţii Presei. INTERVIU cu Dorina Matiş (corespondent, Agerpres): “Informaţia pe care o oferă jurnalistul aflat pe teren nu o va oferi Facebook-ul niciodată!”

3 mai, Ziua Mondială a Libertăţii Presei. INTERVIU cu Dorina Matiş (corespondent, Agerpres): “Informaţia pe care o oferă jurnalistul aflat pe teren nu o va oferi Facebook-ul niciodată!”

Va împlini, în viitorul apropiat, 26 de ani de activitate în domeniul jurnalismului, Dorina Matiş fiind considerată, atât de colegii de breaslă cât şi de consumatorii de ştiri, una dintre cele mai credibile şi mai valoroase semnături din mass media mureşeană. Mărturiseşte că în cazul ei “reţeta” succesului şi a longevităţii în presă conţine, pe lângă pasiune şi perseverenţă, minim alte două “ingrediente”, respectiv disponibilitatea la efort şi perfecţionarea continuă. De 15 ani, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Agerpres, cea mai apreciată agenţie de ştiri din România, fiind, la rândul ei, unul dintre cei mai apreciaţi corespondenţi ai agenţiei.

Reporter: Care a fost primul tău loc de muncă în presă? Ce te-a determinat să te angajezi în acest domeniu?

Dorina Matiş: Întâmplarea? Şansa? Încă nu m-am lămurit nici eu. Aş putea spune că probabil jurnalistica a fost menirea vieţii mele, însă nu am fost conştientă deloc de această chemare până nu am apucat-o pe acest drum, iar toate greşelile pe care le-am făcut în alegerea carierei se pare că nu au fost întâmplătoare, fiindcă m-au condus unde sunt acum. Pot spune că deja mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în presă, fiindcă în acest an voi împlini 26 de ani de muncă de ziarist.

Aş începe cu primul meu loc de muncă, în 1990, imediat după ce am terminat liceul, fiindcă acesta a fost oarecum motivul care m-a adus în presă. După ce am terminat liceul, am fost angajată la firma tatălui meu – firmă care avea ca obiect de activitate şi construcţia de cabane din lemn. Date fiind relaţiile comerciale cu diverse fabrici mari care existau încă atunci, inclusiv fostul CPL Topliţa, am aflat de organizarea unor cursuri postliceale de introducere în limbajul Basic şi de contabilitate primară pe calculator, domeniu cu totul şi cu totul nou în România la acea vreme. Evident că m-am înscris la acel curs iniţiat de o şcoală din Bucureşti şi am constatat că, deşi iniţial îmi era frică de calculator, m-am adaptat  surprinzător de repede şi a început să îmi placă. Între timp am încercat să intru la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, unde nu am avut nicio şansă în faţa numeroşilor campioni pe care îi avea România, apoi, la sugestia unei cunoştinţe care lucra la Teatrul de Păpuşi din Bucureşti, în anul următor mi-am încercat şansa la Academia de Teatru, unde am trecut de probele eliminatorii. Din motive personale nu am mai ajuns să susţin proba scrisă – despre care unii spuneau că era doar o formalitate – fiind ţintuită la pat din cauza unei accidentări. Simţind că pierd vremea şi că va mai trece încă un an până când să îmi încerc din nou şansa, m-am înscris la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureş. Evident că am dorit să mă înscriu la Litere, dar am bifat din greşeală Jurnalistica. După două luni şi jumătate de facultate, o colegă, Laura Bândilă, a anunţat că ziarul „24 Ore Mureşene” va scoate la concurs trei posturi de reporter – unul pe economic, unul pe sport şi unul pe eveniment – plus câteva posturi pe partea de IT. Evident că prima opţiune a fost partea tehnică, fiind familiarizată cu calculatoarele, însă colega mea a insistat să mă înscriu şi pentru reporteri. M-am înscris deşi nu eram foarte convinsă că aş şti să fac ceva, mai ales că eram înscrişi 24 de candidaţi. Nu ştiu cum am reuşit, dar primele trei ştiri realizate în viaţa mea, rezultate în timpul probei practice a concursului, au intrat pe prima pagină în ziarul din 13 decembrie 1993, două dintre acestea fiind preluate de Evenimentul Zilei! Din 24 de candidaţi pentru posturile de reporteri am fost angajaţi trei, eu fiind cel de pe eveniment.

Mi s-a părut o mare onoare şi am fost recunoscătoare pentru această şansă, aşa că am muncit din greu, în primii 10 ani nici nu mi-am luat concediul de odihnă cuvenit, deşi între timp începusem să studiez Filosofia, la Cluj-Napoca, la zi. Singurele zile libere au fost luate prin sesiuni, precum şi ultimele două săptămâni dinaintea licenţei, pe care am luat-o cu brio.

Până am ajuns să lucrez la Agerpres am acumulat o experienţă de 10 ani, am mai lucrat  în televiziune un timp, la Antena 1, şi am fost corespondent la „Cotidianul”, apoi la „Independent”.

Rep.: De cât timp lucrezi la Agerpres şi ce înseamnă pentru tine să îţi desfăşori activitatea în echipa unei agenţii de prestigiu cum e Agerpres?

D.M.: O să vi se pară ciudat, prima zi în care mi-au apărut primele ştiri a fost o zi de 13, iar prima zi la Agerpres a fost 1 aprilie 2003! Deci ziua de 13 nu a fost nici cu ghinion, cum spun unii, dar nici 1 aprilie nu a fost o păcăleală, fiindcă sunt tot aici, după 15 ani. Şi nu oricum, sunt corespondentul cu cel mai mare număr de ştiri, sunt omul care nu a prea coborât de pe podium de atunci – deşi competiţia este acerbă iar colegii mei sunt foarte valoroşi şi dedicaţi muncii lor – şi care s-a menţinut şi câte 6 luni la rând pe prima poziţie. Fireşte că în spatele acestui rezultat stau multe ore de muncă, rar se întâmplă să muncesc sub 12 ore pe zi, săptămâna mea de muncă are şi câte… 2-4 săptămâni fără nicio zi de pauză – recordul a fost de 8 săptămâni fără nicio zi de pauză -, iar aria mea de acoperire depăşeşte nivelul judeţului Mureş. Este uneori epuizant, dar îmi revin repede întrucât conştientizez că lucrez într-o echipă extrem de valoroasă şi sunt parte a unei agenţii de ştiri care a împlinit în acest an 130 de ani. M-am uitat recent, cu încântare, la premiile pe care le-am obţinut până acum, inclusiv o nominalizare la Premiile Clubului Român de Presă, şi mă gândesc că din cei 130 de ani de istorie ai Agerpres, 15 de ani am contribuit şi eu cu puţinul pe care un om îl poate da într-un asemenea angrenaj.

Chiar sunt foarte mândră că lucrez într-o agenţie de ştiri de talia Agerpres, iar atunci când greşesc – fiindcă mai greşesc şi eu, nu sunt perfectă, chiar dacă nu sunt greşeli capitale – sentimentul de vinovăţie este proporţional cu importanţa agenţiei.

Să lucrezi la Agerpres implică o foarte mare responsabilitate fiindcă ceea ce scrii se propagă rapid, are un ecou puternic, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor.

Rep.: Faci parte dintre “veteranii” presei mureşene. Care au fost/sunt resorturile nevăzute care te-au făcut să rezişti într-o profesie aflată în continuă schimbare?

D.M.: Munca şi permanenta perfecţionare, acestea sunt „secretele” datorită cărora am rezistat. Adică mi-am făcut update-urile la timp. Jurnalistica s-a schimbat radical din 1993 încoace, am prins şi perioada în care scriam ştirile de mână, pe coli de hârtie, ca apoi cineva să le culeagă, fiindcă nu fiecare reporter avea propriul calculator. M-am bucurat intens de primul pager primit de la „24 Ore Mureşene” – pentru cei care nu ştiu cum funcţionează, primeşti un mesaj să suni la un anumit număr fix, fugi la un telefon public şi suni – apoi am primit primul telefon mobil ale cărui costuri suplimentare te puteau costa jumătate din salariu dacă efectuai mai mult de zece apeluri. Apoi mi-am cumpărat eu propriul telefon mobil, propria maşină, cam veche ce-i drept, şi aşa mai departe. Dar pe lângă lucrurile acestea materiale, considerate mărunte acum, dar extrem de valoroase la vremea respectivă, cele mai importante au fost munca, studiul şi răbdarea. Văd că tinerii noştri colegi muncesc, studiază, însă îşi pierd răbdarea foarte uşor, vor câştiguri rapide, cât mai mari, deşi nu au deprins încă tainele acestei profesii. Cred că acesta este motivul pentru care avem doar apariţii meteorice în ultima vreme prin presă. Foarte puţini rămân. Nimeni nu spune că trebuie să muncească pe bani puţini, dar eu cred că ar trebui să ai un salariu în funcţie de performanţă şi de experienţă, iar experienţa nu se dobândeşte în 6 luni, e nevoie de mult mai mult timp ca să ajungi la performanţă. Şi dacă vrei perfomanţă, nu te menajezi. Dar probabil aceasta este reţeta mea, fără menajamente, alţii o au pe a lor şi o aplică în funcţie de cum consideră de cuviinţă. Cert e că eu nu am luat-o deloc pe scurtătură.

Rep.: Care crezi că sunt principalele calităţi pe care ar trebui să le aibă un jurnalist bun?

D.M.: Munca, răbdarea, perseverenţa şi cultura generală cred că ar fi profilul candidatului perfect. De format trebuie să îl formeze cei care îl coordonează într-o redacţie. Sinceră să fiu, la început mi se dădeau ştirile şi de câte 5-10 ori înapoi să le rescriu până îmi plăcea ce citesc. Le refăceam, uneori la a şaptea încercare li se dădea „bun de tipar”. Acum să vă spun un secret care m-a amuzat teribil. O fostă colegă de-a noastră, Sanda Viţelar, a făcut un studiu despre presa anilor 90 şi mi-a trimis fotocopii ale unor articole de ale mele de la începuturile carierei mele jurnalistice. Erau scrise tare stângaci, şcolăreşte, acum nu aş publica aşa ceva dacă vreun reporter ar veni la mine cu o astfel de ştire. Dar acesta era nivelul, era începutul presei democratice, ni se cerea să evităm „limbajul de lemn”, adică ceea ce se considera perimat în perioada comunistă, dar şi limbajul pretenţios, literar, pentru ca toată lumea să înţeleagă. Şi se pare că rămânea destul de puţin de folosit. A trecut un timp până când unii au descoperit că limba română rămâne tot limba română şi că nu toate cuvintele citite în „Scânteia” erau comuniste şi că merită folosite. Aşa că s-a dat liber la creaţie.

Revenind la întrebare, într-adevăr mă întreabă mulţi cum de rezist în acest ritm, fiindcă munca de agenţie este intensă şi contracronometru: am la dispoziţie o oră de la încheierea evenimentului ca să transmit primele ştiri, ceea ce implică rapiditate, concentrare şi consum de energie. Să nu mai spun de ritmul în care se lucrează când ai mai multe evenimente consecutive… În plus, nu contează dacă ai lucrat toată ziua, dacă se întâmplă ceva noaptea, pleci pe teren, dacă se întâmplă ceva în weekend sau în alte sărbători, îţi iei aparatul foto şi reportofonul şi mergi acolo unde este necesar. Informaţia pe care o oferă jurnalistul aflat pe teren nu o va oferi Facebook-ul niciodată.

Acest lucru se traduce prin faptul că un jurnalist bun trebuie să înveţe să fie în mijlocul evenimentelor şi că niciodată o ştire făcută prin telefon cu pompierii, poliţiştii etc., nu va avea farmecul unui material bine documentat la faţa locului.

Rep.: Crezi că e adevărată sintagma atribuită presei, de “a patra putere în stat?”

D.M.: Eu tot mai sper că da. La începutul anilor 90 simţeam că presa este o putere în stat, fiindcă dacă semnalam ceva, imediat se luau măsuri, iar lucrurile se îndreptau. Uneori doar de faţadă, dar simţeai că nu ai muncit în zadar şi că eşti luat în seamă. Eram un grup de tineri idealişti, care simţeam că vom schimba ceva. Împreună cu colegii mei am fost târâţi prin instanţe ani de zile. Eu am fost inculpată în 12 dosare penale! Da, inculpată, fiindcă atunci insulta şi calomnia prin presă erau în Codul Penal, erau infracţiuni. Nu am pierdut niciun proces, dar nu vă spun ce consum nervos a fost, fiindcă trebuia ca tu, cel acuzat, să faci proba verităţii. Adică tu, cel inculpat, să dovedeşti că nu eşti vinovat, nicidecum cel care te acuza. Şi nu am văzut atunci pe niciunul dintre marii luptători pentru democraţie, care ne acuză acum pe Facebook că nu mai facem anchete, să ne susţină. Iar unii dintre ei cunosc situaţia reală, ştiu ce lupte am dus. Ne-am luptat singuri şi am câştigat! De multe ori eram daţi în judecată de proxeneţi, de evazionişti, de indivizi condamnaţi pentru înşelăciune, de politicieni şi de tot spectrul celor care aveau bani. Noi nu aveam nici bani, nici influenţă, ci doar documentele şi mărturiile pe care ne întemeiam anchetele. Cei care stau în spatele tastaturii şi ne critică acum habar nu au cum se fac anchetele de presă, câtă muncă presupun, câte nopţi de studiu şi cum trebuie să stai să analizezi sute de documente, de legi, de declaraţii şi de dovezi. Habar nu au, dar sunt viteji şi ne înfierează! Cred că presa din România are încă un rol important, însă prin promovarea ştirilor false, fake news, pierde tot mai mult din credibilitate.

Rep.: Cum vezi viitorul presei în România? Eşti în tabăra optimiştilor sau în cea a pesimiştilor?

D.M.: Întotdeauna am fost în tabăra optimiştilor şi tot mai sper într-o lege a presei, o lege care să-i garanteze ziaristului libertatea de exprimare, să îi permită să invoce liberul arbitru fără a suporta consecinţe, să-l protejeze de influenţele politice, dar să şi stabilească nişte reguli clare în privinţa combaterii fenomenului fake news. În România doar presa de stat are lege – Agerpres, RRA şi TVR – presa privată nu are o lege specială şi de aceea unii cred că li se permite orice. Am spus că sper într-o lege a presei, dar nu după modelul Ungariei, unde presa privată este pe cale de dispariţie şi, din câte am văzut, unora de pe aici tare le-ar plăcea să o adapteze la nivelul României.

Nici aici presa privată nu stă pe roze – excepţie fac câteva trusturi – dar măcar nu moare sufocată politic. Dar mai ştiu că totul se învârte în jurul banilor şi, de regulă, cei cu bani vor şi influenţă politică aşa că cei ce vor să se exprime într-adevăr liber s-au orientat în zona on-line, unde un brand se formează greu. Dar şi în acest mediu concurenţa e acerbă, în special din partea adepţilor fake news, vedem şi la noi acest fenomen: ştirile false sunt mult mai accesate şi mai share-uite decât cele reale. Îngrijorător este că site-urile cu ştiri false câştigă tot mai mulţi adepţi fiindcă sunt tot mai agresive în exprimare, la fel cum devin tot mai mulţi dintre cei care se ascund în spatele tastaturii.

Dar eu totuşi îmi păstrez optimismul, fiindcă am observat, din experienţa Agerpres, că oamenii încep să îşi dorească lucruri pozitive, iar proiectele pe care le promovează de câţiva ani Agenţia Naţională de Presă dovedesc acest lucru. Oamenii s-au săturat de negativ, de ura promovată pe toate canalele, simt nevoia de frumos. Pot să vă dau un exemplu recent, reportajul pe care l-am scris în urmă cu câteva zile, despre bujorii de stepă de la Zau de Câmpie, are aproape 26.000 de accesări utilizatori  unici. Inclusiv acest lucru mă face să îmi păstrez optimismul.

A consemnat Alex TOTH

 

 

 

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Târgu-Mureş: Continuă programul de reabilitare termică

În cursul zilei de 13 iunie 2019, Claudiu Maior, consilier personal al primarului municipiului Târgu-Mureș, …

Share
Share