CRONICĂ FILM. Când ea se dezlănțuie, sistemul se face țăndări – „Copilul-problemă“ la TIFF

Copiilor din ziua de azi, când se manifestă energic și au un comportament distrat, li se pune automat diagnosticul de ADHD și, eventual, li se prescrie un tratament medicamentos care ar trebui să-i liniștească. Atitudinea adulților, în general, și a sistemului de învățământ față de copiii care ies din tiparele obedienței totale și a unei rutine deseori sterile și agasante e în continuare confuză și nu reușește să producă soluții pe termen lung. Există, însă, cazuri cu adevărat speciale prin gravitatea și prin aparentul lor caracter irezolvabil, iar producția germană „Copilul-problemă“, în regia Norei Fingscheidt, prezintă exact unul din acestea.

Benni este o fată de 9 ani pe care o experiență traumatică din prima parte a copilăriei a distrus-o pe plan emoțional și a transformat-o într-un vulcan care erupe, în mod neprevăzut, aproape încontinuu. Situația ei pare fără ieșire: mama ei e divorțată, are alți doi copii mici și este incapabilă să gestioneze situația. Serviciile sociale au pasat-o pe Benni de la un centru de plasament la altul, iar fata a lăsat în urmă tot atâtea instituții impotente, a căror sistem birocratic și regulamente interioare mai mult au inhibat procesul de recuperare.

Pe măsură ce locurile dispuse să o primească – de obicei pasager, pe intervale scurte – pe Benni se reduc, tensiunea acumulată de fată se concretizează tot mai frecvent în scene de o violență verbală și fizică uluitoare. Benni urăște pe toată lumea, face acest fapt cunoscut prin toate modalitățile de care dispune, urlă, înjură, lovește, aruncă cu obiecte, se izbește de podea și de pereți, se ia la bătaie și, ocazional, ajunge la psihiatrie, unde e imobilizată și tranchilizată. Deși comportamental vorbind, fata e un dezastru, felul foarte personal în care interacționează cu ceilalți, în care îi evaluează și chiar manipulează, laolaltă cu sensibilitatea ei și cu atenția la detalii reflectă o inteligență vie, lucidă, dar nu mai puțin paranoidă și răzbunătoare. Benni pare a se alimenta cu ură și resentimente până și pentru a respira, iar momentele de acalmie sunt rare și extrem de înșelătoare.

Reușește în cele din urmă să lege o relație turbulentă, dar benefică cu neconvenționalul asistent Micha, specializat în managementul agresivității, însă în momentul în care încearcă să se insinueze tot mai agresiv în viața privată și în proaspăta familie a acestuia, Micha își dă seama că nu reprezintă un sprijin real pentru Benni și că aceasta are nevoie de un ajutor care nu pare a se găsi în cadrul instituțional obișnuit.

Cazul prezentat în film nu înfățișează un exemplu de comportament antisocial sau de delincvență juvenilă prezente, de pildă, în filmele lui Larry Clark, ci ilustrează o patologie care se agravează încontinuu, cu consecințe dezastruoase. Benni nu este doar un copil cu probleme, al cărui comportament sălbatic creează haos în jur, ci este aproape o forță a naturii, un personaj care, pe parcursul desfășurării acțiunii, pare a căpăta proporții cosmice. Resursele fizice ale actriței Helena Zengel par inepuizabile, iar interpretarea ei fără cusur, firească, explozivă și tulburătoare e o mărturie că foarte tânăra actriță și-a înțeles rolul și i-a dat frâu liber, fără rețineri.

La nivel stilistic, filmul nu estetizează nimic, nu edulcorează nimic și nu încearcă să manipuleze emoțional spectatorul, pentru a stârni un surogat de empatie față de Benni. În afara unor momente în care Benni suferă cele mai serioase crize, și care sunt marcate la nivel vizual prin flash-uri rapide, imagini distorsionate, lumini și efecte psihedelice, care ilustrează reacțiile pirotehnice ale minții ei asediate de cortizol, filmarea e alertă și are un efect hiperrealist. Scenele în care Benni își iese din minți sunt intense și, acumulându-se, devin aproape insuportabile prin energia lor primară și visceralitate.

Se obține în cele din urmă o imagine de ansamblu a universului interior al protagonistei, însă felul în care funcționează acesta și resorturile care îi pun în mișcare convulsiile rămân nedeslușite. Dacă nu ar fi realizarea tehnică ce nu se încadrează propriu-zis nici în canoanele estetizante ale filmului de artă cu ștaif, dar nu are tangență nici cu cinematograful comercial, producția ar putea fi acuzată sau bănuită de senzaționalism. Nu este, însă, cazul, iar munca de documentare de patru ani și jumătate pe care a realizat-o regizoarea înainte de a se apuca de proiect e vizibilă, fiindcă exprimă o cunoaștere a sistemului social german, care are mize mari și pozitive, însă le ratează în mod frecvent datorită unor neajunsuri de ordin birocratic.

Din păcate, nici realizatorii filmului nu au găsit o soluție viabilă problemei ridicate, iar finalul filmului dovedește acest fapt. În același timp, dacă și-a propus să sensibilizeze publicul și să îi aducă la cunoștință că astfel de cazuri există sau pot exista, atunci a reușit. Fie că e vorba de Benni plângând, râzând, urlând, îmbrățișând, spărgându-i unui copil capul, pe gheață, sau înjurând ca un gangsta rapper, scenele sunt memorabile și se înfig în minte ca niște cioburi mărunte.

Nu ne rămâne decât să încercăm să înțelegem cât mai bine aceste cazuri, să ne iubim în continuare aproapele (mai mic) și să găsim soluții adevărate pentru niște probleme adevărate.

Filmul a obținut Trofeul Alfred Bauer la Berlinale, în acest an.