INTERVIU. Regizoarea Crista Bilciu, debut în artele plastice cu expoziția „Purcăretiada“, la FITS: „Pentru mine acum e important să mă pot exprima și prin cuvinte și prin imagini și prin teatru“

Regizoarea și scriitoarea târgumureșeană Crista Bilciu și-a făcut debutul ca artist plastic în cadrul unei expoziții inedite care a fost inclusă în programul celei de-a 26-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care s-a desfășurat între 14 iunie – 23 iunie. Expoziția „Purcăretiada“ a cuprins picturi inspirate de activitatea teatrală și imaginarul artistic al marelui regizor Silviu Purcărete, de care Crista Bilciu e legată prin cele trei asistențe de regie pe care le-a făcut de-a lungul timpului, la spectacolele „Călătoriile lui Gulliver” (Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu), „Oidip” (Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu), și „O furtună” (Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova).

Expoziția „Purcăretiada“ a fost găzduită de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu pe toată durata FITS, iar la vernisaj au luat cuvântul Octavian Saiu și Ofelia Popii. Crista Bilciu mi-a vorbit, la finalul evenimentului, despre interesul explorării mai multor forme de artă, despre libertatea pe care acestea le oferă, posibilitatea unor noi expoziții și viitorul „Purcăretiadei“.

Reporter: Ești regizoare, poetă și autoare dramatică, dar ești pasionată și de pictură. Descrie-mi puțin relația ta cu arta plastică.
Crista Bilciu: Apropierea mea de pictură s-a întâmplat într-un moment de criză, dar probabil e normal ca orice formă de artă să fie legată de o formă de criză. M-am apucat serios de pictat în decembrie anul trecut. Înainte mai avusesem un episod febril cu acuarele în adolescență, atunci când îmi descopeream corpul (am desenat numai nuduri) și altul mai târziu, când m-am îndrăgostit și cuvintele nu îmi mai ajungeau să mă exprim, dar niciodată nu m-am luat în serios ca artist plastic. Obișnuiam doar să spun, din când în când: „Am vrut să dau la Liceul de Artă, dar ai mei nu m-au lăsat, ca nu cumva să mă fac artistă” – dar era un neadevăr, pentru că, dacă eu aș fi fost hotărâtă că vreau culori, nu litere, nimeni și nimic nu m-ar fi putut opri. De altfel, părinții mei nu au fost încântați nici când am ales teatrul și iată, tot regizor am ajuns. În orice caz, dacă la 40 de ani încă mai spuneam „Aș fi vrut să dau la arte plastice”, mi s-a părut clar că și acesta e tot drumul meu. De altfel, am strâns de-a lungul anilor a colecție impresionantă de pensule și vopsele, unele s-au și uscat așteptându-mă. În decembrie mi-am dat seama că drumul meu în teatru nu prea merge cum trebuie și, ca o formă de terapie, mi-am propus nu doar să desenez zilnic, ci să fac zilnic o lucrare încheiată, pe care să o fac publică. Zilnic, fără nici o pauză. Aveam o agendă în care bifam zilnic o lucrare și un element nou pe care trebuia să îl învăț despre desen. Întâmplător, primul desen pe care l-am făcut (în 3 decembrie) este tot un portret (foarte stângaci) al domnului Purcărete. Nu știam pe atunci să desenez volume, să pun umbre pe față și aveam probleme și cu proporțiile. Nu mi-am imaginat că aș putea să desenez vreodată ceva care să aducă a ființă umană. Cred că și faptul că evoluam spectacular, de la zi la zi, m-a făcut să avansez de la portretul ăla, care era doar un contur cu creionul, la picturile de 3 metri, cu zeci de personaje, care au devenit „Purcăretiada”.

„Ucenicia la dl Purcărete a fost o perioadă magică în viața mea, extrem de bogată în amintiri și experiențe“

Rep.: Ai avut inițial în minte varianta unei expoziții tematice despre Silviu Purcărete? Cum s-a produs colaborarea cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu?
C.B.: Când am început să mă iau în serios cu pictura, mi-am dat seama că ar fi bine să mă concentrez pe o singură temă pentru început. Ucenicia la dl Purcărete a fost o perioadă magică în viața mea, extrem de bogată în amintiri și experiențe, mi-am depășit atunci o mulțime de praguri și limite. Dar am simțit că mai am multe de învățat de acolo, că unele lucruri nu le-am putut atunci înțelege cum trebuie, așa că mi-am dezgropat caietele de notițe (am un lădoi cu jurnale, caiete de creație, de repetiții – îl numesc lădoiul meu de zestre) și am început să retrăiesc prin culori tot ce mi s-a întâmplat atunci. Colaborarea mea cu Teatrul din Sibiu e veche, se leagă și ea de ucenicia mea la dl. Purcărete, alături de Teatrul din Sibiu am făcut lucruri de care nu m-aș fi crezut capabilă niciodată, de exemplu să traduc în direct, la TV, pe directorul festivalului din Edinburgh. Sau, cea mai recentă ispravă, să fac, pentru prima dată, ilustrație de carte.

Rep.: Ce anume îți oferă pictura în plus față de teatru? Te simți mai liberă când pictezi?
C.B.: Mă simt mai liberă când pictez decât atunci când scriu literatură (cuvintele mă fac vulnerabilă și mă autocenzurez mult). Când fac teatru mă simt cel mai în largul meu. Numai că teatrul se cam face cu voie de la stăpânire (a se citi „bani”), iar guvernanții tocmai au tăiat bugetele teatrelor, așa că se vor mai face puține producții teatrale. În concluzie, nu mă simt mai liberă când pictez, ci, de fapt, sunt liberă să pictez când vreau eu – ceea ce nu pot spune și despre teatru. Aș putea să mă întorc la teatrul independent, minimalist, cu două scaune și doi actori (neplătiți), dar niciodată nu am putut să sufăr spectacolele de ping-pong verbal, eu am nevoie de imagini, de muzică, de lumini.

Rep.: Ai avut temeri legate de reacțiile pe care le-ar putea avea Silviu Purcărete față de lucrările tale?
C.B.: Sigur că da. M-am temut că va spune să-mi arunc pensulele și să mă întorc la litere, deoarece pentru mine acum e important să mă pot exprima și prin cuvinte și prin imagini și prin teatru. Ba chiar mă bate gândul să studiez muzică. Toată viața mi s-a spus că trebuie să aleg și că nu poți face mai multe lucruri la fel de bine, dar pe mine nu mă mai interesează să le fac bine, vreau doar să mă bucur că le fac și să spun ce am de spus. Să comunic.

„Purcăretiada”, work in progress

Rep.: Te-ai gândit să realizezi picturi și despre alți mari oameni de teatru?
C.B.: Am făcut-o deja și tot la dimensiuni așa mari (pânze de 3 metri), dar încă nu le-a văzut nimeni. Am avut norocul să am multe întâlniri importante în teatru și, acum că am învățat să mă exprim prin culori, am simțit nevoia să le imortalizez pe toate. Preferata mea este pânza cu doamna Sanda Manu călărind un grifon. Probabil că aceasta va fi viitoarea mea expoziție: călătoria mea în teatru, cu toate întâlnirile ei.

Rep.: Ce se va întâmpla cu lucrările din cadrul „Purcăretiadei“ după FITS 2019? Sunt șanse ca picturile să își continue călătoria prin țară?
C.B.: Deocamdată le strâng și le duc înapoi în „atelier” (a se citi „camera mea”, unde fosta „scenă” pe care am construit „Pe jumătate cântec”, a devenit acum șevalet). Văzându-le expuse, completate de reacțiile oamenilor, îmi dau seama că „Purcăretiada” e un work in progress și vreau să repar, să adaug, să modific. Și, da, mi-ar plăcea ca lucrările să călătorească. Am avut câteva discuții cu alte festivaluri de teatru din țară, dar încă nu s-a concretizat nimic. Până la urmă, mi-ar plăcea să mi le adopte un teatru care să le ofere un spațiu de expunere permanent. Să stea rulate într-un colț al camerei mele mi se pare un final trist.