Share

Home / Interviu / INTERVIU. György Dragomán are succes, dar literatura nu e o aventură lejeră: „A fost un drum lung până când am ajuns aici“
György Dragomán la Festivalul Poezia e la Bistrița (Foto: Andrei Vornicu)

INTERVIU. György Dragomán are succes, dar literatura nu e o aventură lejeră: „A fost un drum lung până când am ajuns aici“

György Dragomán și Attila Bartis sunt cei mai apreciați și mai traduși prozatori maghiari contemporani și, deși ambii sunt stabiliți în Ungaria dinainte de Revoluție, sunt născuți la Târgu Mureș.

György Dragomán a cunoscut de timpuriu succesul cu cel de-al doilea volum al său, romanul „Regele alb“. Publicat în 2005, a fost încununat în scurt timp cu cele mai importante premii din Ungaria și a fost tradus în peste 30 de limbi. Cel de-al doilea roman, „Rugul“, publicat în 2014, i-a reconfirmat scriitorului valoarea și aprecierea internațională.

Prozatorul a recunoscut că a fost mereu pasionat de literatură și că și-a dorit mai mult decât orice să devină scriitor profesionist. S-a ocupat întreaga viață numai cu scrisul și a reușit să își impună controlul asupra constrângerilor editoriale, astfel încât scrie și publică în ritmul propriu. Este căsătorit cu poeta și traducătoarea Anna T. Szabó, prima și cea mai exigentă cititoare a textelor sale, iar următoarea sa traducere în limba română, un volum de povestiri, va apărea în cursul acestui an.

György Dragomán a fost invitatul special al ediției din acest an a Festivalului Poezia e la Bistrița, unde a recunoscut că un prozator bun trebuie să cunoască în primul rând poezia și că actul traducerii textului literar în alte limbi este necesar oricărui scriitor pentru a-și reevalua relația cu limba maternă. Totodată, Transilvania și Târgu Mureșul natal reprezintă în continuare universul în care personajele sale prind viață, chiar dacă spațiile din cărți nu poartă nume.

Alături de Nicoleta Munteanu, moderatoarea discuției

Reporter: Cât este de benefic sau de important pentru un scriitor să aibă ca partener de viață tot un scriitor sau pe cineva care înțelege literatura într-un mod intim?
György Dragomán: Pentru mine și soția mea a ieșit foarte bine. Nu e o chestie ușoară, fiindcă tensiunea scrisului e dublată și ai doi oameni într-o casă care sunt tensionați din cauza scrisului și uneori poate fi ceva problematic. Totuși, în cazul nostru, funcționează bine. Eu și soția mea Anna ne-am întâlnit de foarte tineri și cumva am devenit scriitori împreună, ne-am dat lecții reciproce, am citit tot ce-a scris celălalt și ne-am criticat, apoi am înțeles ce face fiecare dintre noi. E ca și cum aș fi trăit și cu editorul și cu muza. E o chestie frumoasă și intensă. Nu știu dacă asta ar fi fost posibil dacă nu ne-am fi cunoscut atât de tineri. Cumva ne-am format unul pe celălalt și e ceva excepțional pentru noi.

Rep.: S-a născut vreodată o rivalitate între dumneavoastră și soția dumneavoastră în ceea ce privește scrisul?
G.D.: Întotdeauna ne enervăm. Dacă ea scrie ceva bun, și eu vreau să scriu ceva bun. Iar ea procedează la fel. Eu întotdeauna zic că luptăm unul cu celălalt. E o luptă care ține de 30 de ani, dar nu e o luptă dură, ci cu iubire. Niciodată nu îl jignim pe celălalt, ci doar ne criticăm. Am învățat că nu poți să minți în scris. Dacă eu scriu o scenă care știu că e slabă și sper ca ea să nu vadă, ea va vedea.

Rep.: Nu sunteți ceea ce s-ar chema un scriitor prolific. Unele cărți au apărut la intervale mari de timp, de exemplu „Rugul“ a fost scris în opt ani. Simțiți o presiune, fie din partea publicului, fie din partea editorilor, să scrieți și să publicați mai des?
G.D.: Eu scriu mai multe cărți în paralel, așa că sper că acum voi avea mai multe apariții editoriale. Și atunci când lucram la „Rugul“ mai scriam în paralel la două cărți. Am acum vreo 5 cărți în lucru. Eu am un alt fel de ritm și niciodată nu lucrez la o singură carte. Acum m-am liniștit din acest punct de vedere, dar mult timp a fost o chestie dură, nu înțelegeam cum funcționează și trebuia să învăț ritmul meu, cum să mă joc cu mai multe cărți, ca un jongler. E posibil, prin urmare, ca acum să am mai multe cărți apărute într-un interval mai scurt de timp, dar asta nu înseamnă că sunt scrise mai repede. Și cu cărțile de proză scurtă s-a întâmplat la fel: am scris 15 ani și pe urmă le-am publicat consecutiv. Asta e metoda mea și e diferită față de alte metode.

„Uneori arunc mai mult decât scriu“

Rep.: Aveți un număr minim de pagini de scris pe care vi-l impuneți zilnic sau o disciplină a scrisului?
G.D.: Am o disciplină a scrisului, care presupune să stau acolo, dar niciodată nu mă uit cât am scris fiindcă uneori arunc mai mult decât scriu, așa că mai bine să nu știu. Nu prea număr paginile, stau acolo și lucrez și văd cum cresc și slăbesc cărțile.

Rep.: Vă corectați și vă șlefuiți mult textele după ce le scrieți?
G.D.: Scriu, mă opresc și când sunt gata nu mai prea intervin.

Rep.: Ați plecat de tânăr din orașul natal – Târgu Mureș – în Ungaria, într-o zonă diferită, într-un univers cu totul nou, și viața vi s-a schimbat. A fost dură acomodarea la o nouă țară și ruptura asta completă de România?
G.D.: Plecarea a fost dură, fiindcă noi n-am vrut să plecăm, dar a trebuit s-o facem. Copil fiind, n-am putut alege. Tata a fost dat afară de la muncă și n-a fost posibil să mai stăm. Am simțit că e ceva ce nu putem decide. La 13 ani a trebuit să-mi iau rămas bun de la un oraș și a durat foarte mult până să primesc pașaportul – doi ani. Au fost doi ani frumoși, pentru că toată familia a fost împreună, dar au fost doi ani în care nu a fost ușor de supraviețuit. După aceea a fost o eliberare fiindcă s-a încheiat faza asta de limbo. Totul era altfel în Ungaria, dar eu am avut noroc fiindcă știam că pot să devin scriitor, că pot să aleg meseria de care m-am îndrăgostit, era o chestie frumoasă.

Rep.: Credeți că faptul că sunteți scriitor în Ungaria v-a ajutat în cariera dumneavoastră internațională? A constituit acest fapt un avantaj față de situația în care ați fi fost scriitor în România?
G.D.: Cred că și Ungaria și România sunt relativ mici dacă le compar cu piața din Franța sau cu alte piețe occidentale. Ungaria este, comparativ cu România, mult mai mică, fiindcă are numai 10 milioane de vorbitori de maghiară, iar limba este una mult mai izolată. Sunt mulți autori maghiari traduși, dar și români. Nu știu dacă putem face comparații cu polonezii sau cu cehii, dar totuși cred că se traduc cărțile bune. Există și o doză de noroc la mijloc, dar cărțile își găsesc până la urmă drumul. Există atât de mulți editori, traducători și oameni îndrăgostiți de cărți, iar aceștia ajută cărțile să circule.

Rep.: Succesul internațional al „Regelui alb“ și traducerea în atâtea limbi v-a inhibat oarecum după aceea, ați simțit o presiune de a egala succesul acestei cărți?
G.D.: Mie niciodată nu mi-a fost ușor să scriu. Eu întotdeauna scriu cu greutate, fiecare frază îmi ia mult până să o aștern pe hârtie, n-a devenit nici mai ușor, nici mai greu. Când stai la masă și te lupți cu cuvintele nu contează dacă volumul e publicat în multe țări sau nu. Uneori era frumos fiindcă credeam că nu mai suport și chiar atunci sosea ediția italiană a cărții și, practic, aveam o nouă carte în mână. Cartea tipărită îți dă bucurie și m-a ajutat că am avut parte de acest fel de bucurie de multe ori fiindcă am primit cărți în continuare. Dar altfel, cred că trebuie să lucrezi cum poți și să nu te gândești la tine ca la un scriitor care are succes, ci ca la cineva care lucrează cu fraza cu care are de lucrat.

Rep.: Practic, de fiecare dată o luați de la zero ca scriitor.
G.D.: Întotdeauna. Pagina e mereu albă.

„Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci pentru un copil și pentru tine însuți este să citești cu voce tare textele pe care le iubești“

Rep.: V-ați dorit dintotdeauna să deveniți scriitor profesionist și să trăiți numai din scris. Ați reușit să vă împliniți visul și știu că v-ați ocupat numai de literatură. Pentru cei mai mulți scriitori români, și presupun că și maghiari, acest lucru e aproape utopic. Nu ați avut și momente dificile, care v-au provocat să găsiți soluții pentru a vă continua drumul stabilit?
G.D.: Întotdeauna am vrut să devin scriitor independent, scriitor liber. Asta nu înseamnă că nu scriu articole și nu fac traduceri, a fost un drum lung până când am ajuns aici, ani de zile am lucrat ca critic de film și de restaurante, am făcut web-design și am realizat traduceri tehnice, dar niciodată n-am fost angajat într-un serviciu de dimineața până seara, niciodată n-am fost nici șef, nici subordonat. De multe ori am trăit momente grele, cu dificultăți financiare, dar până la urmă a devenit posibil să trăiesc din tot ce am creat cu stiloul. Le sunt foarte recunoscător cititorilor mei din toată lumea, pentru că ei mă susțin.

Rep.: Există vreo țară în care ați avut parte de o receptare maximă din partea publicului și unde acesta a rezonat cel mai bine cu literatura dumneavoastră?
G.D.: Sincer, nu știu. Receptarea e diferită în fiecare țară și uneori nici nu știi ce se întâmplă. Știu, de exemplu, că „Regele alb“ a fost popular în Brazilia, dar n-am fost niciodată în Brazilia și habar n-am ce se întâmplă acolo. Acum se va publica acolo și „Rugul“. Am văzut ce frumos era în Franța sau în Germania. Uneori, cartea a avut succes, a luat premii sau a primit nominalizări, sau a primit critici pozitive, dar uneori nici nu știi să citești criticile, fiindcă sunt în daneză, de exemplu. Nu zic că nu mă interesează, pentru că mă bucur întotdeauna când se întâmplă ceva cu cartea, dar eu sunt atunci deja într-o altă carte. E frumos când ziarele mari nemțești scriu ceva frumos despre tine, atunci e o bucurie, dar altfel nu e o chestie la care mă gândesc în fiecare zi.

Rep.: Credeți că interesul și pasiunea pentru literatură trebuie cultivate la o anumită vârstă sau ar trebui să se depună eforturi mai mari pentru ca cei mici, încă de când învață să citească, să dezvolte un interes pentru literatură și, poate, să devină cititori împătimiți?
G.D.: Da, eu cred că e important să devii cititor, pentru că proza dezvoltă fantezia altfel decât orice altceva. Noi am stat lângă foc și ne-am împărtășit povești unii altora timp de mii de ani și asta e ceva de care avem nevoie în continuare. Sfatul pe care l-aș da oamenilor și părinților este să citească pentru copiii lor cu voce tare. Eu am citit nenumărate cărți copiilor mei, în fiecare seară, și sper că au devenit cititori și vor rămâne cititori. Și pentru mine a fost ceva frumos să le pot citi fiindcă am fost astfel împreună cu cărțile și cu copiii mei. Aș dori să facă asta fiecare om în parte. Cred că cel mai bun lucru pe care poți să-l faci pentru un copil și pentru tine însuți este să citești cu voce tare textele pe care le iubești.

 

„Kafka m-a schimbat ca scriitor“

Rep.: Aveți vreo carte care v-a marcat în prima etapă a vieții dumneavoastră de cititor, poate în copilărie? Un titlu care v-a deschis mintea și apetitul pentru literatură?
G.D.: Îmi amintesc când tata mi-a pus în mână povestirile lui Kafka. Pe-atunci deja voiam să scriu și chiar terminasem o povestire în care cineva a intrat în închisoare și s-a transformat într-un greier. I-am arătat textul lui tata și, după ce l-a citit, mi-a zis că „Am văzut că l-ai citit pe Kafka“. Pe atunci încă n-am avut habar cine era Kafka, dar tata mi-a dat un volum ca să-l citesc și, după ce-am făcut-o, Kafka m-a schimbat ca scriitor.

Rep.: Am înțeles că reveniți cu regularitate în România. În ce relații sunteți acum cu țara dumneavoastră natală, cu publicul și cu locurile din copilărie?
G.D.: După ce-am părăsit România și Târgu Mureșul eram atâta de emoționat încât nici n-am avut dor de casă. Dar după ce-am revenit o dată, m-a apucat un asemenea dor de casă încât n-am putut să dorm. Atunci m-am hotărât că mai bine nu mai vin niciodată, ca să scap de dorul ăsta, și n-am revenit pentru 20 de ani. Dar când a apărut „Regele alb“ în maghiară și a murit tata, am fost invitat la Târgu Mureș pentru o lectură. Atunci mi-am spus că dacă nu vin acum, nu mai ajung niciodată. Asta s-a întâmplat prin 2005-2006. De-atunci revin din când în când. Totuși, scriu despre peisajul ăsta. Transilvania și Târgu Mureșul sunt în aproape tot ce scriu, astfel încât și dacă nu vin personal, sunt tot aici.

A consemnat Andrei VORNICU

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Comisia de control asupra SRI, în „vacanţă” de patru luni

Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului …

Share
Share