Home / Politic / Târgumureșeanul Vasile Baciu povestește: „Tatăl meu a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai Pădurii spânzuraților”

Târgumureșeanul Vasile Baciu povestește: „Tatăl meu a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai Pădurii spânzuraților”

Încă nu și- au pierdut ecoul evenimentele închinate Centenarului Primului Război Mondial, iar în anul în curs, 2020, nu ne lasă faptele de arme și cumplitele amintiri de pe front să uităm că, România sărbătorește drept națiune învingătoare o sută de ani de la Tratatul de la Trianon. Actul Marii Uniri a românilor a fost recunoscut de Conferința de Pace de la Paris și a fost parafat prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920. Atacată în mod repetat la ordinul Guvernului de la Budapesta, noul stat ungar prefigurând menținerea influenței asupra teritoriilor românești ocupate de defunctul imperiu austro- ungar, armata României a ripostat, iar ripostele sale au fost decisive, în favoarea sa.

Condamnați pe nedrept, de Curtea Marțială

Târgumureșeanul Vasile Baciu, inginer și dascăl pensionar, ne povestește însă istorii tragice de pe front, trăite de tatăl său după ce a fost înrolat forțat în armata austro-ungară, doar faptul că era minor salvându-l în fața Tribunalului Militar de la Budapesta, unde au ajuns toți ceilalți camarazi ai săi, victime ale cruzimii autorităților austro-ungare înainte și în timpul Primului Război Mondial.

Ioan Baciu, originar din satul mureșean Vaidacuta, a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai „Pădurii spânzuraților” descrise în romanul devenit celebru prin tragismul său, pe frontul din Galiția și apoi dus la Budapesta fiind supus el însuși la chinuri inimaginabile care i-au lăsat urme fizice și psihice pentru întreaga viață. După începerea războiului, în anul următor, 1915, tatăl interlocutorului nostru a fost încorporat forțat deși era minor, soldații austro-ungari socotind că au nevoie de un tâmplar de întreținere, meseria săteanului român. Ioan Baciu a ajuns pe frontul din Galiția unde a întâlnit mulți soldați români. Uneori, seara, discutau despre casă, despre familii, în prezența unui locotenent român, în viața civilă dascăl. Învățătorul le vorbea despre dorința românilor din Transilvania de a avea aceleași drepturi ca și celelalte națiuni aflate în Ardeal. Acolo, în adunările lor în tranșee, aflau soldații despre nedreptățile și abuzurile permanente la care era supusă populația română. Învățătorul le vorbea și de idei și soluții pentru a determina autoritățile imperiului să renunțe la subjugare, iar vorbele lui i-au fost nefaste. Auziți de soldați care le înțelegeau limba, au fost pârâți comandanților pentru întâlnirile lor de taină. A doua zi deja, au fost identificați 15 soldați români și, împinși într-un vagon pentru animale, au fost trimiși la Curtea Marțială de la Budapesta, învinuiți de înaltă trădare. În zadar locotenentul învățător a încercat să ia vina asupra sa pentru a-i salva pe ceilalți soldați, după o zi de recurs, cu avocați din oficiu, au fost spânzurați 14 dintre ei la a treia zi după verdict, rămânând în viață mureșeanul Ioan Baciu. Având 19 ani neîmpliniți, iar majoratul era considerat atunci la vârsta de 21 de ani, clemența avocatului, poate părinte și el, a oprit o condamnare la moarte. Avocatul a afirmat în fața Curții Marțiale: „Ungaria nu se va întări dacă va spânzura copii”. Pedeapsa cu moartea a fost comutată în pedeapsă prin spânzurare de mâini legate la spate, timp de 12 zile, câte 4 ore, din patru în patru ore, iar apoi trimiterea în linia întâi a frontului, deși minorul nu era instruit militar.

 

În prezența lui Ioan Baciu au fost spânzurați toți ceilalți soldați, martiriul lor fiind din nefericire doar o parte din martiriul celor 4.000 de soldați români executați fără milă, în regim de urgență, prin decizia Curții Marțiale ungare.

Ioan Baciu din Vaidacuta a fost spânzurat cu mâinile legate la spate, cu o funie trecută pe un scripete al spânzurătorii. Era ținut ridicat patru ore, apoi lăsat să cadă la pământ pentru alte patru ceasuri. Cădea în viteza scripetelui încât fața, obrajii acoperiți 12 zile întregi cu pământ, nasul, i-au rămas mutilate pentru totdeauna, dovadă a supliciului la care a fost supus.

După 12 zile a urmat drumul către prima linie de front, unde gloanțele l-au ferit, iar după nu mult timp, cu întregul corp de armată a căzut prizonier armatei țariste, trădați de alte corpuri de armată multietnice aflate pe aceleași aliniament al frontului.

După durerile îndurate de tânărul Ioan Baciu în aproape doi ani de prizonierat, a ajuns în satul natal unde sătenii l-au numit „Peceti”, purtând pe fața rănită pecetea războiului, așa fiind numit de atunci toată viața. Brațele nu și le-a mai putut ține niciodată lipite de corp, după supliciul spânzurării de mâini, dar așa suferind a dorit să se întoarcă voluntar pe front alături de oștirea română până la ultimul glonț tras pe frontul Primului Război. Ungaria provocase și atacase în două rânduri Armata Română, sperând la un final al războiului în favoarea pretențiilor sale privind teritorii românești. Ioan Baciu a ajuns din nou la Budapesta de unde, alături de camarazii săi oșteni români, s-a întors victorios.

Nu a uitat niciodată de chinurile prin care a trecut, dar le-a vorbit mereu fiilor săi și despre avocatul care a cerut să nu fie spânzurat un copil. Acel copil și-a întemeiat după război o familie și a devenit el însuși tată a cinci copii, printre care Vasile Baciu.

Placă memorială la Biserica din Vaidacuta

Inginer în tehnologia utilajelor agricole, dascăl pensionar cu ore la catedră la Colegiul Agricol „Traian Săvulescu” din Târgu-Mureș, Vasile Baciu a rămas marcat de faptele trăite de tatăl său și a rămas cu tristețea că nu a reușit să convingă Ministerul Culturii, prin memoriile trimise, să găsească un loc potrivit pentru o placă comemorativă, omagiindu-i astfel pe cei 4.000 de ostași uciși cu brutalitate de armata austro-ungară. A reușit însă să cinstească, printr-o placă la Biserica din Vaidacuta, memoria localnicilor eroi, care au plecat pe drumul fără întoarcere al celui De-al Doilea Război Mondial. Iar în drumurile sale, deseori l-au purtat pașii, cu o coroană de flori, la monumentul ridicat în memoria lui Emil Rebreanu, la limita dintre comunele Ghimeș Făget și Palanca, în județul Bacău. Acolo se simte mai aproape de tatăl său și de toți cei fără de vină, bestial uciși. Monumentul a fost ridicat pentru a-l omagia pe ofițerul român în armata austro-ungară cu un tragic destin, ucis la numai 26 de ani și care a devenit personaj de roman. Drama lui Apostol Bologa, cum l-a numit fratele său, Liviu Rebreanu, pe eroul romanului „Pădurea spânzuraților”, a făcut cunoscută scriitura în peste 20 de limbi, iar ecranizarea realizată de Liviu Ciulei a fost premiată la Cannes.

Lia VINȚELER,

Asociația Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Mureș

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

13 localități mureșene, rată de incidență peste 6 la mie!

Reprezentanții Direcției de Sănătate Publică Mureș au publicat, pe pagina web a instituției, www.aspms.ro, ratele …