Home / Life style / Viața înainte și după coronavirus în China, povestită de jurnalista româncă Felicia Nina Gherman

Viața înainte și după coronavirus în China, povestită de jurnalista româncă Felicia Nina Gherman

Felicia Nina Gherman este jurnalist cu ștate vechi din Ardeal și acum nouă ani a părăsit România în căutarea unui nou început. Visa de mult să viziteze China, însă nu și-a imaginat vreodată că va ajunge că lucreze și să trăiască în această țară. Soarta a așezat toate lucrurile pentru ea astfel încât acum nouă ani a fost solicitată să lucreze la Radio China Internațional, la departamentul în limba română. S-a îndrăgostit iremediabil de tot ceea ce i-a oferit cultura chineză și nu a regretat niciodată decizia de a placa la peste 8000 de kilometri depărtare de casă.

Felicia Nina Gherman nu a regretat nici când țara care a adoptat-o a fost lovită de cel mai aprig dușman, noul tip de coronavirus. A trecut și încă mai trece prin încercări grele, prin restricții personale importante, însă  simte că în curând va răsări soarele.

Felicia Nina Gherman are părinții și două dintre surori în România și dacă ei își fac griji pentru ea, ea își face griji pentru ei. Am povestit cu ea despre epidemie, despre situația prin care trece China, dar, mai ales despre viața ei de dinainte și din timpul pandemiei.



Ce faci tu azi, în China? Cum arată viața ta personală și cea profesională?

Ce fac azi în China… stau acasă, conformându-mă îndemnului și măsurilor autorităților în eforturile lor de a stopa răspândirea coronavirusului. Locuiesc într-un cartier din vestul capitalei Beijing, într-un hotel cu aproximativ o sută de străini din peste 60 de țări, toți angajați ai China Media Group, cel mai mare trust de presă al Chinei, din care fac parte televiziunile CCTV (China Central Television), CGTN (China Global Television Network), Radio China Internațional și Radioul Național al Chinei care transmite doar pentru cele 56 de comunități etnice ale Chinei. Două din cele trei intrări ale clădirii cu patru scări sunt blocate. Una singură este funcțională, în fața căreia există zi și noapte un filtru de control. În afară de noi, cei care stăm acolo sau angajații hotelului, nimeni nu are voie să intre, iar noi avem acces numai cu un fel de card pe care l-am primit de la recepția hotelului, ce atestă faptul că locuim acolo. În plus, doi angajați ai forțelor de ordine ne verifică temperatura corporală de fiecare dată când intrăm. Clădirea este dezinfectată de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza, la ore fixe, până în cele mai mici detalii, cum ar fi butoanele cu cifrele din exteriorul și interiorul liftului sau partea exterioară a clanțelor de la ușile apartamentelor noastre. Mirosul aspru al dezinfectantului care plutește în aer, ceva familiar deja, mă trezește în fiecare dimineață. Este pe post de ceas deșteptător, amintindu-mi cu acuitate de autoizolarea în care trăiesc de aproape trei luni, perioadă în care nu am plecat deloc din cartier. Ies o dată pe săptămână din casă ca să cumpăr apă și alimente la magazinele din zonă și, dacă este soare, merg la plimbare în parcurile din apropiere. De la decretarea stării de urgență la nivel național din cauza focarului epidemic am lucrat și încă lucrez de acasă, conducerea instituției media dorind astfel să ne protejeze, evitând contactele cu ceilalți. De altfel, nici între noi, colegii, nu avem voie să ne vizităm, comunicăm pe Internet sau ne vedem rareori în parc ori la magazin.

De cât timp ești în China și cum ai ajuns acolo?

A fost o șansă extraordinară, căci așa o văd acum, apărută exact în momentul în care îmi doream o schimbare radicală în viață. În 31 mai 2020 voi împlini 9 ani de când sunt în China și nu regret nicio clipă decizia luată, mai ales că încă din studenție visam să vizitez această țară. Însă, rânduiala lui Dumnezeu a fost alta, să lucrez și să trăiesc aici, nicidecum ca simplu turist. Înainte să ajung la Beijing, habar nu aveam că există Radio China Internațional și că acest post de radio are și un departament în limba română. A fost o surpriză colosală! În culisele venirii mele în China este și o povestioară care întărește următorul proverb chinezesc: “Celui ce știe să aștepte, timpul îi deschide porțile.“ Îmi amintesc și azi cu emoție clipa aceea din anul 1996 când un prieten mi-a dăruit o cutie în forma inimii îmbrăcată în interior în mătase roșie, cu trei cești mici de ceai pe care erau pictate motive chinezești, adusă tocmai din statul asiatic. O păstrez și acum și o văd ca pe un semn al ulterioarei mele plecări în China, pentru că m-a făcut să visez și mai mult la această țară îndepărtată și de fiecare dată când o țineam în mâini simțeam în suflet ceva cald. Inexplicabilă senzație atunci. Acel dar declanșase în mine o herghelie de dorințe, așa cum stârnite de vânt vorbesc frunzele arborilor și am început să caut tot ce puteam găsi despre China, informații, cărți, documentare, copleșită fiind de cultura fascinantă pe care o descopeream. Mai exact, conturam un vis frumos, pe care nu l-am împărtășit nimănui. Îl țineam ascuns în acea cutie cu cești de ceai. După aproape 15 ani, la sfârșitul anului 2010, același prieten care mi-a dăruit prețiosul set, despre care între timp nu mai știam nimic, mi-a trimis un e-mail în care îmi scria că este în China, că lucrează la Radio China Internațional și că departamentul în limba română are nevoie de un jurnalist român cu vechime și experiență, mai ales în televiziune, pentru că au în plan dezvoltarea acestuia în programe de New-media. M-a rugat să trimit un CV dacă vreau și poate că norocul îmi va surâde. Copacul se bizuie pe rădăcină, omul pe inimă. În consecință, mi-am ascultat inima și după exact nouă zile eram anunțată oficial de radio că dorește venirea mea acolo și dacă răspunsul este afirmativ începem procedurile oficiale. Doamne, un buchet imens de emoții profunde, inefabile și nedeslușite mă cuprinseră în acel moment. Știam că era împrejurarea favorabilă pentru ca visul ce stătea răbdător în cutia cu cești de ceai să devină realitate. Procedurile au durat aproape șase luni și la data de 1 iunie 2011 începeam primul an contractual în calitate de jurnalist și expert media, așa cum scrie pe legitimația în limba chineză, în departamentul de limba română al Radio China Internațional. Pot spune că un tărâm geografic și spiritual fabulos îmi deschidea porțile maiestuoase. China mă primea la ea acasă, devoalându-mi și azi nepieritoarea sa cultură în experiențe de viață și trăiri autentice. A fost un yuanfen, așa cum spun chinezii, o întâmplare fericită, o întâlnire frumoasă între mine și China, pe care o trăiesc și o gust în fiecare zi.

Ce au spus ai tăi (familia, prietenii) când au aflat că pleci la peste 8.000 de kilometri distanță?

Surorile mele au fost încântate și s-au bucurat pentru mine. Cum au  primit părinții mei vestea, nu plecam în Europa, ci pe un alt continent, la peste 8.000 de kilometri distanță, a fost partea cea mai grea a deciziei. Mama este, însă, foarte înțelegătoare și înțeleaptă și a făcut ca lucrurile să pară simple, deși știam foarte bine ce-i în inima ei. “Du-te, nu mai sta pe gânduri. Cu siguranță ai nevoie de această experiență. Stai un an și vezi cum te simți. Dacă îți place, mai rămâi, dacă nu-ți place, te întorci. Pe noi, tot aici ne găsești.” Acestea au fost cuvintele ei în momentul în care i-am spus ce intenționez să fac.

Și cum te-ai îndurat să-ți lași meseria de jurnalist aici?

În primul rând, nu renunțam la meseria de jurnalist. O continuam în altă țară și în altă instituție de presă. Până la urmă, ce înseamnă a fi jurnalist? A face o meserie pregătită pentru foarte multe provocări, iar eu eram pregătită în acel moment pentru ele. Abia le așteptam. În al doilea rând, în momentul în care am luat decizia de a pleca, presa românească era lovită de criza financiară. Eram director de programe la NCN Cluj, o televiziune privată, și am fost nevoită să dau oameni afară, la solicitarea acționarilor care nu-și mai permiteau să plătească salariile. A fost dureros să renunț la jurnaliști tineri, bine pregătiți, în care investiserăm enorm, să îi privesc în ochi și să le spun că trebuie să plece când tocmai prindeau aripi, să reduc grila de programe când audiența începuse să crească și să aștept închiderea televiziunii. Toate acestea m-au consumat enorm de mult, eram obosită psihic și fizic și nu mă mai regăseam deloc în acele timpuri ale presei românești. Plecarea în China a fost pentru mine o formă subtilă de evadare din acea realitate.

De unde ești și unde ai copilărit?

M-am născut în orașul Târgu Lăpuș, județul Maramureș. Părinții mei și bunicii se trag toți din satul Rohia, situat la 7 kilometri de Târgu Lăpuș, un pământ al credinței ce adăpostește mănăstirea “Sfânta Ana”, unul dintre valoroasele monumente bisericești și de artă religioasă ale țării, așezată într-un cadru pitoresc, pe coama unei coline ce poartă numele de „Dealul Viei”, la o altitudine de aproximativ 500 de metri, în mijlocul unei păduri de fag și stejar. Tot acolo se află și chilia și mormântul părintelui Nicolae Steinhardt, spirit erudit și eseist de excepție, care în drumul crucii sale își găsește salvarea în soluția mistică a credinței. În această casă a locuit temporar și Ioan Alexandru, unul dintre cei mai mari poeți creștini români. Provin dintr-un spațiu încărcat de spiritualitate profundă. De aceea, spun mereu că m-a binecuvântat Dumnezeu cu un loc natal deosebit, cu origini sănătoase, adânc ancorate în ancestral și, în același timp, cu o familie numeroasă și minunată, care va avea în curând 15 membri. Părinții mei au adus pe lume patru fete, trifoiul cu patru foi sau norocul casei, așa cum spune mama adeseori. Eu sunt prima. A doua este medic la Cluj Napoca, a treia este economist și locuiește cu familia în Paris, ultima este avocat în Bistrița Năsăud. Toate trei sunt căsătorite, adăugând familiei două nepoate și doi nepoți adorabili, iată tot patru, iar primul nepot al familiei și-a găsit aleasa și în luna mai ne vom bucura de scâncetele primei strănepoate. Nu-mi vine să cred, dar apreciez frumusețea timpului care trece și abia aștept să ajung, acasă, în România, să ne reîntâlnim. Pentru mine, familia a fost mereu puterea, dar și slăbiciunea mea. În aceste locuri mi-am trăit copilăria, de unde îmi trag mereu seva ce îmi revigorează sufletul și mintea.

Ce erau părinții tăi?

Având rădăcinile atât de bine ancorate în satul Rohia, îmi place să spun că sunt născută la țară, ceea ce cred că este cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, și așa ca un detaliu, amândoi aveau numele de familie Gherman, au fost oameni simpli și pioși. Credința în Dumnezeu le-a fost stâlpul și fundația casei. Chiar și după ce s-au mutat în Târgu Lăpuș, un oraș mic, am trăit aproape o viață rurală “ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini și obiceiuri străvechi. “Am și acum în memorie imaginea bunicii Catalina, din partea mamei, Dumnezeu să o odihnească în pace, cea care ne-a crescut, citind Sfânta Scriptură seara, la lampă, ori în zilele de sărbătoare pe banca din fața casei. Ceea ce și-au dorit părinții pentru noi patru, cu mari sacrificii, a fost să învățăm carte și ne-au educat prin iubire, cu multă înțelepciune.

Cum ai decis să devii jurnalist?

Am studiat la Cluj Napoca. Am făcut Facultatea de Filosofie la Universitatea “Babeș Bolyai“ și acolo a fost inclus în programă un curs facultativ de jurnalism, pentru că atunci nu exista de sine stătătoare Facultatea de Jurnalism. La început am mers din pură curiozitate, apoi a început să îmi placă tot mai mult și am continuat. După absolvirea facultății, în anul 1995, am avut șansa să îmi găsesc imediat de lucru și am început să scriu pentru săptămânalul Actualitatea clujeană. În anul următor, eram angajată corespondent al Agenției de știri Mediafax, unde am lucrat până în 1997. Apoi, am început munca în Televiziunea Română, studioul teritorial Cluj, unde am fost reporter/redactor timp de 2 ani, după care am ajuns în Antena 1. Aici am muncit cei mai mulți ani din activitatea mea în televiziune, aproape 10 ani, de la reporter/redactor, editor coordonator și redactor șef în studioul teritorial Cluj, până la funcția de editor desk în Antena 1 și 3 București, dar cu o pauză de un an, când am fost corespondent pentru PRO TV de la Cluj. După aceea, am lucrat în televiziunea NCN Cluj în calitate de producător general știri, ulterior, director programe, funcție pe care o aveam în anul 2011 înainte să plec în China. Dar, îți mărturisesc faptul că mi-am dorit să fiu judecător sau avocat și chiar am făcut și Dreptul la Universitatea “Dimitrie Cantemir” din Cluj Napoca în paralel cu munca în televiziune, însă, din păcate, am renunțat la idee. Studiile de drept mi-au fost de un real ajutor în meseria de jurnalist de investigație și sunt fericită că am prins perioada în care se făcea jurnalism de calitate.

Cum e viața de jurnalist în China, o țară despre care știm că nu e foarte deschisă în fața libertății de exprimare?

Hai să îți povestesc cum arată o zi de lucru normală. Imaginează-ți o clădire imensă, cu 15 etaje, situată în vestul capitalei Beijing, la 5 minute de hotelul în care locuiesc, în care lucrează aproape 2.000 de oameni. Aproximativ 200 sunt experți din toate statele lumii, restul chinezi. Redacțiile principale sunt în limba chineză, apoi urmează ca și structură organizatorică cele în 65 de limbi străine în care are programe și transmite Radio China Internațional. Fiecare redacție este alcătuită din chinezi și experți străini. În redacția de limba română, programele sunt pregătite de o echipă formată din 13 chinezi, toți vorbitori de limba română, și trei jurnaliști români, care asigură emisia nu doar pentru România, ci și pentru Republica Moldova. În 29 august 2019, redacția a sărbătorit împlinirea a 51 de ani de la prima transmisie în limba română, perioadă în care emisiunile au evoluat și au fost enorm de mult diversificate. Astăzi, limba română este promovată în China și prin intermediul New-media, redacția furnizând informații și programe pe Internet și tot mai multe materiale video. În fiecare zi, colegii chinezi traduc știri, rubrici, comentarii, analize și emisiuni din toate domeniile, din chineză în română. Misiunea mea este aceea de-a le corecta, edita și verifica, pentru a fi scrise corect în limba română, dar și din punct de vedere jurnalistic. De asemenea, îi ajut pe colegii chinezi la realizarea programelor pentru radio, a celor postate pe site-ul acestuia sau sunt implicată în proiecte video ori în proiecte de traducere a unor cărți și dicționare pe partea de documentare și editare. Împreună, încercăm să promovăm prin programele zilnice realizate relațiile dintre China și România, schimburile dintre cele două țări, să facem cunoscută China în România și România în China, să construim punți între Marele Zid și Carpați. Mai mult, eu realizez și o emisiune care se numește Cultura Chinei într-o ceașcă împreună cu colega mea, Li Xin (numele românesc Alina, pe care l-a primit în timpul studiilor la Catedra de limba română a Universității de Limbi Străine din Beijing), din 2014 și este difuzată în fiecare sâmbătă, iar duminica în reluare. Timp de 20 de minute, depănăm povești din China sau din România, dar legate de China, alături de invitați deosebiți, descriem locuri pitorești, întâmplări fantastice, atmosfera de la un eveniment sau din timpul sărbătorilor, vorbim despre activitatea unei instituții, încercând să transmitem ascultătorilor Radio China Internațional, printr-o prezentare adecvată și diversificată, prin recitarea unor poezii sau a unor fragmente din operele unor poeți și scriitori chinezi și români prezentați, cât mai multe informații despre milenara cultură a Chinei. Emisiunea a fost recompensată, spre marea noastră bucurie, cu Premiul II (în 2014) și Premiul III (în 2015 și 2016) la categoria relatări speciale ale Radiodifuziunii internaționale din China, la decernarea celor mai importante premii din China acordate emisiunilor realizate pentru străinătate. Așa arată viața mea de jurnalist în China. Trustul China Media Group este un proiect ambițios al unei țări care se schimbă și se dezvoltă cu o rapiditate uluitoare și, odată cu ea, schimbă lumea întreagă. Pentru mine, munca în acest colos media este o experiență unică și o continuă provocare.

Ți-ai imaginat vreodată că vei ajunge să trăiești această epidemie?

Mi-am imaginat că într-o zi omenirea va fi zguduită de șocuri puternice, de încercări, cu scopul de-a se corecta, de-a se însănătoși, însă nicidecum că ar putea fi vorba despre o epidemie cauzată de un coronavirus atât de perfid. Lumea, oamenii, ne-am schimbat, îndepărtându-ne de sămânța divină cu care ne-am născut. Am ridicat ziduri groase între noi, între noi și natură, ne-am ferecat inimile, uitând că lecția cea mai grea pe care trebuie să ne-o asumăm și să o învățăm aici pe pământ este aceea a iubirii, toate celelalte lucruri sunt efemere. E nevoie să cultivăm iubirea căci ea ne va salva pe toți. Eu văd această epidemie care ne-a aruncat în spatele ușilor închise ca pe o notă de plată pentru fiecare dintre noi, o lecție dureroasă, dar utilă și, în același timp, o șansă de-a ne revizui sistemul de valori, modul de-a gândi, de-a acționa, de-a relaționa, de-a fi și adeziunea noastră față de Dumnezeu, de-a renaște spiritual și de-a ne regăsi Sinele. Aș putea spune că “prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa“, citându-l pe scriitorul francez Pascal Bruckner, iar acum ține de fiecare dintre noi cum ne vindecăm și ce învățăm.

Ce era în mintea ta când au apărut primele cazuri de Coronavirus în China? Cum se vedea toată treaba asta?

Nu-mi era foarte clar ce se întâmpla imediat după confirmarea primelor cazuri de infecție cu acest virus în orașul Wuhan din provincia Hubei. Lucrurile s-au derulat cu o rapiditate uluitoare. Informațiile, din surse oficiale, au ajuns în redacție. Colegii mei chinezi le-au tradus din chineză în română, după care am luat textele pentru editare. Apoi, au început să curgă cu informații despre această situație, cu actualizările de rigoare și despre măsurile stricte care se luau în toată China având în vedere faptul că Anul Nou Chinezesc bătea la ușă. Toți experții străini am primit măști și am fost instruiți ce să facem. Mai exact, să evităm locurile aglomerate, să rămânem în zona în care locuim, să stăm acasă, să anunțăm imediat dacă avem temperatură, să evităm orice contact cu persoane din orașul Wuhan, epicentrul focarului, să evităm contactele între noi, la care se adaugă reguli legate de igiena personală. În radio au fost instalate aparate pentru detectarea temperaturii corporale. Abia atunci am realizat că situația este serioasă, că trebuie să fiu atentă și vigilentă, că trebuie să lupt singură, că nu pot pleca din China în acele momente din două motive. Primul, pentru că sunt un om responsabil, cu conștiință, știam că era periculos să părăsesc țara atunci. M-aș fi putut îmbolnăvi pe drum, în aeroport, în avion, iar ajungând acasă exista riscul să îi îmbolnăvesc pe ai mei. Al doilea, nu puteam fugi ca o lașă lăsându-i singuri pe colegii chinezi alături de care trăiesc de atâția ani. Aveau nevoie de solidaritate și de sprijin și am decis să rămân alături de ei. În mintea mea, însă, gândul cel mai important era cum să-mi protejez părinții. Era clar că știrile vor exploda în Occident și că ei se vor îngrijora. Recunosc, am început să mă îngrijorez după ce isteria a fost generalizată în România pe acest subiect, de curgerea nesfârșită de știri false, scenarii apocaliptice, care prevesteau sfârșitul lumii. Și dacă eu reușeam să mă protejez de toate acestea, trecându-le prin filtrul rațiunii și al experiențelor trăite aici, pe ei mi-a fost greu să îi țin departe de la peste 8.000 de kilometri distanță. Dar, au avut încredere în mine, în ceea ce le spuneam, am vorbit zilnic la telefon, au avut și sprijinul surorilor mele și au trecut cu bine peste această situație.

La noi s-a vorbit multă vreme că nu s-a comunicat real cazul de la început. Voi ce ați știut? Lumea a acuzat China cu ochii închiși.

Din punctul meu de vedere, autoritățile au acționat prompt în momentul în care au înțeles că se confruntă cu un virus periculos. Regretabil este faptul că focarul a izbucnit în ajunul Sărbătorii Primăverii, perioadă în care China înregistrează cea mai mare migrație anuală de persoane din lume. Așa a fost accelerată viteza și amploarea răspândirii virusului, punând în pericol securitatea vieții și sănătatea publică. Tocmai de aceea, specialiștii chinezi au susținut încontinuu că o măsură importantă este reducerea circulației persoanelor și a contactelor dintre oameni, cu scopul de a elimina căile de răspândire a virusului și stoparea cazurilor noi de infecție, mai ales că la început nu se știa aproape nimic despre el și cât de contagios poate fi. De altfel, e lesne de imaginat că aceste decizii au fost luate cu eforturi și sacrificii uriașe, însă în mod categoric și cu fermitate.

Cum poți descrie cea mai neagră zi/perioadă din momentele de vârf ale epidemiei?

Încărcătura emoțională a fost imensă. Clipa următoare era plină de necunoscute. Eram la voia sorții. Pe mine mă afecta foarte tare să văd oameni triști, suferind exact în perioada Sărbătorii Primăverii, cea mai așteptată de chinezi, când toți merg acasă și se reîntregesc familiile, când au loc cele mai frumoase evenimente naționale și internaționale, când tradițiile milenare ale acestei țări pot fi văzute în toată splendoarea lor, obligați cu toții la autoizolare. Deși chinezii nu se exteriorizează, este greu să le citești sentimentele, trăirile, în dialogurile pe care le aveam cu colegii, cu prieteni sau cunoștințe simțeam totuși neliniștea, mâhnirea, teama pentru părinții și bunicii lor, în condițiile în care în China există un cult pentru vârstnici. Amărăciunea ne dobora, uneori, și pe noi străinii care am decis să rămânem. Descopeream cu toții, dincolo de aparențe, cât de nesiguri și de singuri suntem, dar nu ne-am permis să cedăm și ne-am susținut reciproc atunci când a fost cazul.

Ți-a fost frică? Acum îți este știind că a ajuns la nivelul de pandemie?

Omul este vulnerabil. Sigur, au fost momente în care mi-a fost teamă, dar nu le-am alungat, le-am trăit, le-am experimentat, am încercat să nu-mi fie teamă de frică, învățând astfel să fiu calmă și lucidă în fața acestei situații noi cu care mă confruntam. Știam că resursele de-a înfrunta frica le găseam numai în interiorul meu, mai mult, capacitatea de a-mi înfrunta frica era importantă pentru bunăstarea spirituală. Până la urmă, teama ne reamintește de echilibrul pe care trebuie să-l păstrăm între explorarea lumii înconjurătoare și autoconservare. În perioada cea mai critică mi-am amintit că există multe metode eficiente de a depăși frica, expuse de mulți autori de cărți de dezvoltare personală. Una dintre acestea este metoda scării. Faci o listă a temerilor tale, aranjându-le în ordine crescătoare. Pui piciorul pe prima treaptă a scării temerilor și începi cu ceea ce te sperie cel mai puțin. Odată ce ai învățat să ții piept unei gâște, vei putea înfrunta și un vultur.

Cum e viața în China azi? Pare că lucrurile s-au mai liniștit.

După mai bine de două luni de când a izbucnit epidemia de coronavirus în Wuhan, viața în China revine, încet-încet, la normalitate. În epicentrul focarului au fost închise toate spitalele temporare și cele improvizate, zecile de mii de cadre medicale, îngerii în alb, așa cum îi numesc chinezii, s-au întors din provinciile de unde au venit după sacrificii imense și o luptă grea în a salva viețile pacienților. Acolo au fost redeschise parcurile publice, iar tot mai multe zone administrative își reiau activitățile firești. Autoritățile din orașul Wuhan au decis să reia și operarea mai multor linii de autobuz și de metrou, însă, pasagerii trebuie să poarte măști. Mai mult, fiecărui pasager îi este verificată temperatura corporală la intrare. Ca să reducă riscul de îmbolnăvire la persoanele cele mai expuse, vârstnicii de peste 65 de ani au fost sfătuiți să nu meargă deocamdată cu mijloacele publice de transport. Provincia Hubei din centrul Chinei nu a raportat niciun caz cu noua boală COVID-19 de mai multe zile, o veste îmbucurătoare, care, iată, dovedește faptul că bătălia împotriva acesteia poate fi câștigată. Orașul Wuhan oferă speranță și curaj lumii, arătând că și cea mai gravă situație poate fi depășită. O altă veste bună este aceea că unul din simbolurile Chinei, Marele Zid, Patrimoniu UNESCO, a fost redeschis după peste două luni de interdicție, însă nu în totalitate. Este vorba despre secțiunea Badaling, care va fi deschisă zilnic între orele 9.00 – 16.00, pentru un singur traseu desemnat. Ca să asigure sănătatea și siguranța turiștilor, fluxul de vizitatori va fi menținut la sub 30% din capacitate. Acest lucru va fi controlat prin numărul de bilete pus zilnic la dispoziție. Biletele pot fi rezervate și cumpărate în avans numai online. La intrare, tuturor vizitatorilor le este verificată temperatura corporală. Celelalte secțiuni ale zidului, dar și Orașul Interzis, templele din Beijing, rămân deocamdată închise. De asemenea, au fost redeschise și opt muzee importante din opt provincii mari ale Chinei, după ce Muzeul Shanghai și-a redeschis porțile în 13 martie. Școlile și liceele din multe zone ale Chinei se pregătesc să reia cursurile. Pe de altă parte, China a reluat în proporție de aproximativ 80% activitățile economice și de producție și aș sublinia faptul că în ce privește producția medicală, activitatea este la capacitate maximă. Explicația este simplă, în perioada vârfului epidemic în toate provinciile și în marile orașe au fost deschise noi fabrici de producție de echipamente medicale, care continuă să funcționeze și azi, China fiind în aceste momente un exportator masiv de produse medicale și expertiză la nivel global. Autoritățile chineze și-au propus să recupereze până în trimestrul trei al acestui an pierderile economice înregistrate din cauza epidemiei, dar o recuperare pe zona de consum și producție internă, având în vedere criza globală actuală, pentru că încetinirea economică a Europei, blocajul general pe care o să-l vedem în următoarea perioadă, vor avea efecte evidente și destul de mari și asupra economiei chineze. În capitala Beijing, școlile sunt încă închise, dar s-au redeschis restaurantele și zonele de socializare, Ca o formă de precauție, la intrare sunt aceleași filtre, angajații iau temperatura corporală, iar în interior au fost rărite mesele și scaunele, în așa fel încât aglomerarea să fie diluată. De asemenea, la fiecare intrare în instituții, spitale, companii, magazine, supermarketuri există filtre pentru testarea temperaturii corporale, dar și la intrarea în fiecare cartier din Beijing. Aceste filtre există 24 de ore din 24 în toată China și sunt formate din cadre medicale, voluntari și gardieni publici. Toate mijloacele de transport circulă fără nicio restricție. Purtatul măștii în spații publice precum magazine, instituții, spitale este încă obligatoriu. Așadar, viața începe să reintre în firescul ei, pe sub măști văd zâmbete și în ochii celor cu care mă întâlnesc citesc încrederea.

Cum era viața ta înainte și cum este acum? Și cum crezi că va fi după?

Am sentimentul că lumea se rupe în două. Înainte de coronavirus și după ce epidemia va trece. Încotro ne îndreptăm? Ce va fi după? La începutul lunii ianuarie mă gândeam să îmi planific vacanța de vară în România, întâlnirile cu prietenii, mersul la cumpărături, la concerte, spectacole, în locurile mele preferate din Beijing erau o normalitate. Mergeam la serviciu. Pandemia de coronavirus mi-a arătat că totul se poate schimba într-o clipă. Lucrez de acasă. Ies extrem de rar și atunci numai pentru strictul necesar și cu mască. Uneori cu mănuși. Nu am niciun contact social direct. Am transformat casa în sală de sport, de yoga, de meditație, în bibliotecă, în atelier de pictură, în bucătărie e mereu zarvă de la rețetele noi pe care le încerc. Nu m-am gândit că voi ajunge vreodată să dezinfectez fiecare pachet și pungă pe care le scot din plasă când vin de la cumpărături înainte să le pun în frigider sau că voi fierbe fiecare pahar de apă pe care îl beau, că voi dezinfecta pantofii lăsați la ușă de fiecare dată când vin de afară. “Vindecarea” este o poezie minunată scrisă de Kathleen O’Meara (1839 – 1888), o scriitoare irlandeză, ale cărei versuri descriu foarte sugestiv ceea ce trăim în acest an 2020 și ce va fi după.

„Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat
și s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel.
și oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau

în mod stupid,

periculos,

fără sens și fără inimă,

Pământul începu să se vindece

iar când pericolul se sfârși

iar oamenii se regăsiră,

se întristară pentru morți

și au făcut noi alegeri

și au visat la noi orizonturi

și au creat noi moduri de a trăi

și au vindecat complet Pământul

la fel cum ei fuseseră vindecați”

Până atunci, încerc să nu mă las năpădită de orizontul întunecat al zilei, apărându-mă cu îndârjire și credință în mirabila frumusețe a acestei lumi.

Te mai întorci acasă?

Mă întorc o dată pe an în România, de obicei vara și stau trei săptămâni cât este concediul conform contractului de muncă. Anul acesta, din cauza pandemiei de coronavirus nu am stabilit nimic deocamdată, deși aștept cu nerăbdare vacanța. Dacă mă voi întoarce definitiv în România? Cu siguranță da, atunci când voi simți că este împrejurarea oportună. Pentru moment, știu sigur că voi mai sta un an, procedurile pentru prelungirea contractului de muncă sunt în derulare, la propunerea colegilor chinezi.

Sursa: https://life.ro/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Lansare de album An Theos

Pasionații de folk metal vor avea vineri, 27 septembrie, începând cu ora 21.00, oportunitatea de …