Filcăii cărților de joc, nostalgia vremurilor trecute

Marele poet romantic Friedrich Schiller a scris în versuri mitul fondator al Elveției: legenda lui Wilhelm Tell. Pentru Țara Cantoanelor, aflată sub stăpânire habsburgică, libertatea era un vis de neatins. Până într-o zi, când Wilhelm Tell i-a dovedit pârcălabului Gessler (Hermann Geszler, demonicul Guvernator Imperial) că este cel mai bun și cel mai curajos arcaș al întregului ținut.
Sigur pe brațul și pe ochii săi de vultur, va accepta oare tatăl provocarea stăpânului său ? Va ținti oare mărul așezat pe capul fiului? Frământat de îndoieli, cu privirea îndreptată spre chipul nevinovat al băiatului, Wilhelm Tell scoate săgeata din tolbă, își încordează arcul, țintește mărul și trage. Acesta a fost primul pas către eliberarea Elveției de sub jugul habsburgic.

De la poveste, la jocul de cărți

Asta e doar una din multele povești spuse, despre care nu avem habar dacă au fost sau nu reale. Ce știm, este că Wilhelm Tell (Filcăul de Ghindă), Itell Reding (Doieșul de Bâcă), Ulrich Ruden (Filcăul de Verde) sau Stüssi d. Flurschütz (Filcăul de Bâcă) au modelat conștiințele transilvănenilor, în special a celor navetiști, familiarizați la greu cu jocul numit Filcău/Filcăi.

Filcăii și teoria conspirației

Nu am să mă opresc asupra regulamentului (e mega greu de explicat prin cuvinte), vreau doar să fac o paralelă cu vremurile prezente pe care le trăim, da’ de găsim vreo asemănare.
Prima regulă este cunoașterea regulamentului jocului de Filcăi, altfel vorbim singuri. Regula primordială  fiind astfel  îndeplinită, urmează să punem la treabă imaginația, să vedem unde se pot raporta personajele jocului de Filcăi cu realitățile românești, dincolo de rolul lor din opera lui Friedrich Schiller.
Avem doi poli de influență, pe deoparte filcăii, în frunte cu cel de ghindă, Wilhelm Tell/ Tell Vilmos, cunoscut sub numele de Kennedy, iar la polul opus avem doieșii, cei mai pârliți ca și valoare, prezența lor fiind mai mult de umplutură.Miza jocului este să aduni, astfel ca zestrea ta să fie mai mare decât a adversarului, forțat să piardă totul (ăsta e deja ciore). Avuția se traduce în cărțile așa zis mari, crăițele (cele de 10) și în cele cu cea mai mare valoare (un fel de ași), tuzul de bâcă, roșu, verde sau ghindă, care întruchipează cele patru anotimpuri. Ne jucăm un pic de-a conspirațiunea aici. Să fie vorba de averea nostră pe care au pus ochii mai marii lumii ?

Ajungem apoi la pătrari, la călăreții de legătură, care, la cât sunt de mobili, mă tem să nu întruchipeze masele de români care iau calea vestului pentru o viață mai bună.

Filcăii, pierduți în negura vremurilor

Nu știu cât au gândit navetiștii la personajele din spatele cărților de Filcăi, cert este că jocul a făcut furori în vremurile de dinainte de revolta din decembrie 1989, prea puțin aprofundate în ultimele decenii.