Home / Cultură / Evadare din izolare cu ajutorul picturii. Episodul: Eugène Delacroix
Eugène Delacroix- Barca lui Dante (1822)

Evadare din izolare cu ajutorul picturii. Episodul: Eugène Delacroix

Asistăm la  pandemia asta nenorocită în care posibilitățile să vezi lumea exterioară sunt extrem de limitate, dacă nu chiar nule. Ceva trebuie făcut, altfel tâmpești prin casă, și musai să cauți un mijloc de evadare. Dar cum ? Te uiți la filme, asculți muzică, citești, dar parcă mai vrei și altceva, să vezi  lumea, să cunoști fel de fel de locuri,  oameni, dacă tot avem vreme destul de când a dispărut și termenul de „la servici”. Ce-ar fi să evadăm în locuri precum biserica Saint Sulpice din Paris,  la celebrul Luvru parizian, la Metropolitan Museum din New York, sau la Budapesta Szépmuvészeti Muzeum. Nu am ales întâmplător aceste locații, ele găzduiesc atât de frumos opera unui artist plastic care azi își serbează ziua de naștere. E drept, împlinește vreo 222 de ani, dar tot rămâne unul din  frumoșii picturii universale pe numele întreg Ferdinand Victor Eugène Delacroix , reprezentant de seamă al perioadei romantismului, venit pe lume la Charenton-Saint-Maurice, Franța, într-o zi de 26 aprilie a anului 1789.  Delacroix a primit instructajul artistic la Paris și a devenit liderul epocii romantice franceze din secolul al XIX-lea, ieșind din scena vieții pe 13 august 1863. Inspirat de istorie, literatură și scena exotică, Delaroix a pictat opere faimoase, pe unele dintre acestea voi încerca să le prezint în cele ce urmează, să mai evadăm din izolarea asta tot mai spurcată.

Eugène Delacroix-Femei din Alger (1834)

Prima lucrare la care m-am oprit semnată de Delacroix este „Femei din Alger  într-un apartament” sau simplu ”Femei din Alger”, pictură realizată în 1834 și expusă la Luvru. Se spune că  este una dintre acele rare lucrări care i-a fascinat atât pe Matisse (având ca rezultat nudurile din perioada de după primul război mondial) cât și pe Picasso ( care realizează în 1954 o serie de picturi și desene direct inspirate de tabloul lui Delacroix). În al doilea rând, tabloul este o excelentă exemplificare a ambiguităților ce-i marchează opera. Intitulându-l Femei într-un apartament și nu „într-un harem“, pictorul a vrut să se distanțeze de Orientaliști și fanteziile lor cvasi-romantice. Cu cele trei curtezane în prim plan și o servitoare îndepărtându-se, tabloul are o rigoare a construcției care lasă foarte puțin loc spontaneității. Fiecare amănunt – covoare, perne, pantofi, un cot îndoit – este pictat cu maximă grijă. Jocurile de culoare sunt perfect calibrate. În același timp, senzația generală este de opulență barocă și deci romantică.

Eugène Delacroix-Libertatea conducând poporul (1830)

Altă lucrare semnată Delacroix, poate cea mai cunoscută pentru cei nu foarte familiarizați cu pictura universală este „Libertatea conducând poporul” realizată în 1830 și expusă la Luvru. Acțiunea regăsită în tablou se petrece la Paris , în fundal, în partea dreaptă se vede Catedrala Notre-Dame. Siluetele principale din prim-plan sunt despărțite de restul revoluționarilor printr-un nor de fum. Eugène Delacroix redă în mod realist îmbrăcămintea și personajele. Reprezentantul orășenilor este bărbatul cu joben,  îmbrăcat în negru. În mulțime, în plan secund, se vede pălăria în colțuri a studentului de la Politehnică. Băiatul din dreapta femeii simbolizează copilul parizian al străzii, pe care Victor Hugo avea să îl imortalizeze mai târziu în Mizerabilii (1862), sub numele de Gavroche. În partea stângă, bărbatul cu sabie și țăranul de la picioarele lui simbolizează populația Parisului. În felul acesta Delacroix creează o compoziție cu un subtext extrem de sugestiv: întregul popor se ridică împotriva despotismului.

Eugène Delacroix- Măcelul din Chios (1824)

Tot Luvrul găzduiește o altă lucrare de referință a lui Delacroix, „Măcelul din Chios ” realizată în 1824. Tabloul a fost expus la Salon în anul 1824 cu titlul integral: Scene din măcelul de la Chios; familii grecești în așteptarea morții sau a robiei etc. Executarea tabloului este precedată de o întreagă serie de schițe. Delacroix dorește să exprime caracterul cutremurător al temei și caută îndelung o abordare cât mai dramatică a întregii scene. Creează o compoziție zguduitoare, în care reușește să transmită emoții diferite: resemnarea extremă din privirea bărbatului cu legătură roșie pe cap, disperarea femeii cu turban, care stă la picioarele lui, caracterul nemilos al cotropitorului otoman.Forța și tragismul tabloului se concentrează pe chipul bătrânei femei în rochie roșie. Ochii ei exprimă o nefericire profundă, asemănătoare celei pe care o vedem pictată în același an în tabloul intitulat Orfana în cimitir și care, mai mult ca sigur, a fost un studiu de pregătire a scenei măcelului.

Eugène Delacroix- Moartea lui Sardanapal (827)

O lucrare de referință este și  „Moartea lui Sardanapal”, realizată de Delacroix în anul 1827.Ca temă a acestui tablou imens (aproximativ 4 x 5 m), pictorul a ales soarta regelui sirian Sardanapal . Punctul de inspirație al acestui tablou îl reprezintă operele lordului Byron (1788-1824), pe care Delacroix l-a admirat întotdeauna. Artistul a creat un Sardanapal propriu și original, o compoziție picturală de mare amploare. În tablou figurează 15 personaje. Figura centrală este a regelui asirian care privește cum sunt distruse din propriul ordin toate bunurile și toți supușii lui. Locul central al compoziției –marginea patului regal- este gol. De jur împrejur totul pare să fie cuprins parcă de un vârtej. Compoziția repiră forță și face impresia că depășește granițele ramelor care încadrează tabloul. Acest efect este accentuat de culori explozive, precum și de numărul mare de obiecte diverse îngrămădite în cadru. Sardanapal, plin de calm, observă masacrul ca o persoană care stăpânește haosul. Poate că regele îl reprezintă chiar pe artist care contemplă propria epocă furtunoasă în care trăiește? Femeia de la picioarele lui (prosternată, moartă sau inconștientă?) ne amintește de Rubens.  Compoziția în totalitatea ei se sprijină pe arabesc. Formele cailor, trupurile în poziții contorsionate ca niște șopârle, faldurile unduinde ale draperiilor formează un sistem de linii ingenios, creează senzualitatea tabloului care vibrează ca un organism viu. Liniile pensulei lui Delacroix sunt energice și îndrăznețe, subordonate viziunii întregului, fapt ce-i conferă tabloului o mare doză de violență. Haosul aparent este plănuit cu măiestrie, dovada cea mai bună în acest sens fiind figura femeii din colțul din dreapta jos. Picioarele sunt prea scurte, însă sandalele victimei echilibrează proporțiile. Erotismul sugestiv al tabloului este tipic pentru posturile feminine pe care Delacroix le-a pictat în aceeași perioadă, cum ar fi, de pildă, Femeia cu papagal sau Femeia cu ciorapi albi.

Eugène Delacroix- Barca lui Dante (1822)

Ajungem în cele din urmă la „Dante și Vergiliu în Infern”, sau „Barca lui Dante”,   pictură realizată în 1822, când artistul avea 24 de ani. Lucrează cu mare înflăcărare la această pânză de dimensiuni extraordinar de mari: 2 x 2,5 m. La vremea respectivă, asemenea dimensiuni erau rezervate în special pentru teme mitologice sau religioase, și nicidecum literare, ca în acest caz. Delacroix pictează câte 12-13 ore pe zi, și tabloul va fi terminat în mai puțin de trei luni. În timpul lucrului la pânză, un prieten îi citește cu glas tare din “Infernul”  lui Dante (1265-1321), căci tocmai cântul al VIII-lea al capodoperei italiene constituie tema principală de inspirație a tabloului. Expusă la Salon în anul 1822, pânza poartă un titlu amplu: Flegias îi trece pe Dante și pe Virgiliu peste lacul care înconjoară zidurile cetății infernale Dite. Păcătoșii se agață de barcă sau încearcă să se urce în ea. Printre ei, Dante îi recunoaște pe florentini. Apărătorii lui David și ai neoclasicismului i-au reproșat diletantismul, s-au revoltat împotriva “stilului său fragmentar și haotic”. Dante și Vergiliu în Infern al lui Delacroix se opune în mod cert școlii neoclasice, care domina la acea vreme epoca. Renunțând la învățăturile lui Guerin (1774-1833), Delacroix preferă spontaneitatea expresiei picturale, exactității execuției; acordă o importanță mai mare culorii, decât desenului. Delacroix construiește cu ajutorul culorilor spațiu pictural, conferă profunzime și folosește fără ezitare încărcătura expresivă specifică culorilor. Picăturile de apă pe trupurile condamnaților sunt o îmbinare de culori pure, în care se observă influența operelor lui Rubens (1577-1640) și materia lui coloristică vibrantă și densă.

Eugène Delacroix- Un marocan și calul său (1857)

Nu trebuiesc omise și restul lucrărilor, la loc de cinste fiind „Lupta lui Iacob cu Îngerul”, „Alungarea lui Eliodor din templu”, din biserica Saint Sulpice din Paris, „Răpirea Rebecăi” ce poate fi văzută la Metropolitan Museum din New York, sau „Un marocan și calul său”, lucrare realizată în 1857, expusă la Budapesta Szépmuvészeti Muzeum.

Eugène Delacroix- Răpirea Rebecăi (1846)
Eugène Delacroix- Alungarea lui Eliodor din templu (1850-1861)
Eugène Delacroix- Lupta lui Iacob cu Îngerul (1850-1861)

Eugène Delacroix rămâne  un artist numai bun de aprofundat în aceste vremuri închise , un adevărat ghid spre exterior, spre frumos.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Concerte cu public, noutatea anului 2021 la Filarmonica de Stat Tîrgu Mureș

Întreg colectivul Filarmonicii de Stat Tîrgu Mureș urează un An Nou Fericit, cu multă sănătate …