Home / Religie / Valorile credinței creștine autentice integrate în valorile europene

Valorile credinței creștine autentice integrate în valorile europene

În starea paradisiacă, omul se vedea cu  Dumnezeu „față către față”, legătura dintre Creator și creat fiind una directă, nemijlocită. După părăsirea Edenului, oamenii au continuat să păstreze comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciuni și jertfe. Este bine știut că în pofida unor sforțări ale diverselor curente ateiste de a-L exclude pe Dumnezeu din viața omului, credința omului în Dumnezeu a fost mereu prezentă în istorie, neexistând nici măcar o singură secundă în care întrega planetă să fie universal atee. Omul se bucură neîncetat de prezența lui Dumnezeu în viața sa, are nevoie de harul și de ajutorul divin în diferitele momente existențiale, își arată dorința de a se bucura de acestea și chiar le cere prin intermediul rugăciunii, mai ales în scopul îndumnezerii omului. Sfântul Apostol Pavel subliniază această căutare a  omului în speranța unirii cu Dumnezeu atunci când afirmă: „Credința este adeverirea celor nădăjduite și dovedirea  lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1).

Credința primește valoare în momentul în care se împlinește prin harul divin și este demonstrată prin fapte bune. Harul divin este dobândit de creștin datorită iubirii lui Dumnezeu, prin participarea activă la Sfintele slujbe și Sfintele Taine ale Bisericii, căci ”Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul  au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17 ), cu  atât mai mult cu  cât ”Biserica este Trupul lui Hristos” (Efeseni 1,23), iar „Hristos este capul Bisericii, al cărei Mântuitor El este” (Efeseni 5, 23). Legătura dintre cap și trup este una toatlă, desăvârșită, existențială. În privința faptelor bune, acestea sunt dovada neclintită a credinței, între ele existând o interdependență: „Precum trupul fără suflet este mort, așa și credința fără fapte, moartă este” (Iacov 2,26). Este demn de reținut faptul că între învățătura și faptele Mântuitorului nu a existat nicio contradicție, în ciuda faptului că fariseii și cărturarii nu conteaneau să caute pricină pentru a-L prinde în cuvânt și în faptă.

Sigur că începutul de mileniu al III-lea este unul al provocărilor, cu atât mai mult cu cât  Europa devine pe zi ce trece un continent bazat mai mult pe consum, pe empiric, lăsând la o parte preocupările duhovnicești. În fața  unor asemenea tentații, omul contemporan de multe ori  apare debusolat și nefericit. Asta cu atât mai mult cu cât și moralitatea are de multe ori de suferit, păcatul devenind o ”modă” care nu îl mulțumește pe om. Oricât ar repeta păcatul, sufletul omului  e tot mai zbuciumat, tot mai singur și mai neîmplinit. Și, pe acest fond, sufletul își caută modele. Sigur că modelul  desăvârșit de  trăire creștină  Îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. El, din iubire cerească față de noi, S-a golit de slava cerească, S-a făcut Om asemenea nouă, afară de păcat, ne-a arătat prin Învățăturile Sale Calea care este de urmat pentru a fi fericiți și S-a arătat tuturor ca fiind „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). El S-a pus în slujba și spre binele și  fericirea celorlalți, făcându-Se tuturor toate, a iertat păcătoși și dușmani deopotrivă, a vinedcat  bolnavi, a înviat morți și, mai presus de toate ne-a dăruit viața veșnică. Vor spune unii că este greu să fim ca El, mai ales că este Dumnezeu și Om în același timp, este perfect, iar noi suntem oameni supuși greșelilor.

Un alt model de trăire autentic creștină și morală este Maica Domnului care este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Ea este model de ascultare desvârșită între oameni. La Bunavestire, după ce îngerul I-a spus că este Aleasa cerului pentru a-L naște pe Mântuitorul lumii, după ce a fost convinsă că Nașterea Mântuitorului este  una supranaturală, ca urmare a  pogorârii Duhului Sfânt asupra Ei, a făcut ascultare totală: „Iată roaba Domnului, fie mie după  cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Fără acordul Maicii Domnului, mântuirea noastră ar fi fost la fel de imposibilă ca fără voia lui Dumnezeu. O altă virtute a Maicii Domnului este pururea fecioria: Ea afost fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere, motiv pentru care  „o fericesc toate neamurile” (Luca 1, 48): „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii care Te-au  alăptat!” (Luca 11, 27).

Sfinții reprezintă pentru noi alte  modele demne de urmat. La loc de cinste stau mucenicii sau martirii, care „mergeau la moarte ca la  nuntă”. Aceștia au  dobândit cununile neveștejite ale veșniciei, biruind în lupta cu ispitele și păcatele strălucind ca stelele pe cer. Și poporul român are martirii săi, la loc de cinste stând Sfântul Constantin Brânoveanu, împreună cu fiii săi  Constantin, Ștefan, Radu și Matei și ginerele său, sfetnicul Ianache. Aceștia au spălat cu  sângele lor credința moșilor și strămoșilor lor la 15 August 1714, preferând să cucerească laurii nemuririi și ai sfințeniei în dauna unor ani efemeri, care oricum s-ar fi sfârșit. Nu a primat promisiunea salvării vieților lor, ci demnitatea de  a rămâne creștini pentru veșnicie.

Deci exemple avem înaintea ochilor sufletești. Sigur că există și modele negative, dar de fiecare dintre noi depinde ce drum dorim să urmăm. Tulburările contemporane ne aruncă de multe ori într-o cumplită prăpastie a deznădejdii. Tocmai de aceea vital este să ne ancorăm într-o credință nestrămutată, sinceră și lucrătoare prin iubire. Așa cum spuneam mai sus păcatul a ajuns o modă, împlinindu-se cuvântul proorocului care  zice: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui  rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți  după  gândurile lor” (Isaia 5, 20-21). Din nefericire, observăm cum lumea seculară ne propune să numim răul bine și binele rău. A ajuns ca virtutea să fie privită ca motiv de ironie, chiar de demonizare din partea dușmanilor a valorilor creștine, iar lipsa de moralitate să fie ceva de dorit de către ei. Anormalitatea este promovată mereu ca fiind ceva normal, emancipat, modern. Corupția, hoția, jaful, minciuna, ura sunt privite ca virtuți, ca normalitate, ori toate acestea aduc grave prejudicii  sufletești și morale semenilor. Toate acestea au devenit cauza  pentru care mulți tineri valoroși își caută bunăstarea în alte zări mai luminoase din punct de vedere material, dar rămân săraci  duhovnicește. Privim cu multă durere la înrădăcinarea răului, la umilirea oamenilor smeriți, la idolatrizarea unor personaje dubioase, care din dorința de a fi pe un piedestal se afișează pe lângă personalități ale Bisericii sau ale vieții publice care se bucură de notorietate și de succes. Toate acestea demolează valorile autentic creștine și duc la prăbușirea unității în rândul comunității europene, dat fiind faptul că o Europă solidă are nevoie de încredere reciprocă, de respect și de valori creștine autentice. Ori dacă una spunem și alta facem suntem mult mai de plâns decât fariseii din vremea Mântuitorului care respectau legea  lui Moise cel puțin pentru a fi apreciați de oameni și pe care Fiul lui Dumnezeu i-a numit „morminte văruite”. Ipocrizia, lipsa de sinceritate  ne îndepărtează de tot ceea ce Mântuitorul a iubit în timpul vieții Sale  pământești: sinceritatea. Să nu uităm că primul om care a reușit să se bucure de frumusețea Raiului după ce Adam și Eva au fost alungați din paradis, a fost tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului. Acesta nu a fost  mântuit pentru ticăloșiile și fărădelegile săvârșite de-a lungul vieții, acestea nefiind privite ca și virtuți, ci pentru sinceritatea și căința sa profundă.

Familia a fost binecuvântată ca  instituție încă  din Rai, când Dumnezeu i-a oferit lui Adam ajutor potrivit lui, în persoana femeii. Necinstirea Tainei Cununiei prin toate formele de păcat: trupești și sufletești,  nesocotește importanța primei minuni din timpul activității pământești, Mântuitorul a săvârșit-o la Nunta din Cana Galileii și nu oricum, ci la rugămintea Maicii Domnului. Mântuitorul nu a  legiferat sodomia, nici păcatul, ci a ridicat Nunta la rang de Taină divină. Biserica însăși ne îndeamnă să iubim păcătoșii, dar să urâm păcatul. În acest sens, concludente sunt cuvintele Sfântului  Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”( Evrei 13, 7).

Preot Gîdea Cristian

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Conferință preoțească de toamnă prezidată de ÎPS Irineu

Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, a fost prezent vineri, 12 noiembrie în mijlocul …