Actualitatea Epistolei Sfântului Ioan

Dumnezeu este lumina, iar creștinii sunt datori să se comporte ca fii ai luminii: „Și aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o vestim, că Dumnezeu este lumina și nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu lucrăm adevărul; iar dacă umblăm în lumină, asa cum El este în lumină, avem împartășire unii cu altii și sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat”. Numai creștinii care știu că Dumnezeu este lumina și care s-au curățit de păcat, prin însușirea roadelor Jertfei de pe Golgota, se află în comuniune intimă cu Dumnezeu și au speranța moștenirii celor cerești. Cel ce săvârșește fapte rele, dovedește că nu cunoaște pe Dumnezeu și ia în deșert numele de creștin. Între calitatea de creștin și viața păcătoasă este incompatibilitate absolută și ireductibilă, ca între adevăr și minciună. Cum însă mulți creștini trăiesc în întuneric, din pricina relei lor conduite, ca să scape de întuneric, ei trebuie să conștientizeze starea lor de păcătoșenie, să se hotărască a nu mai săvârși păcatul și să-și însușească harul lui Hristos. Dacă totuși am săvârșit păcatul, avem mijlocitor către Tatăl pe Mântuitorul Hristos, care s-a adus „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” și „nu numai pentru ale noastre, ci și ale lumii întregi”. Pentru a rămâne însă în comuniune cu Domnul Hristos, credincioșii sunt datori să păzească poruncile divine și mai cu seamă porunca dragostei față de aproapele. Cel ce urăște pe fratele său, se menține în întuneric, în păcat, iar cel care îl iubește viețuiește în lumină. Creștinii trebuie să se păzească nu numai de ispitele care-i pândesc din afara Bisericii, adică din lume, ci și de primejdia ascunsă a ereziilor care se cuibăresc adesea chiar între ei. În preajma Parusiei Domnului va apărea Antihrist, însă, într-un sens mai larg, antihriști există în toate timpurile, adică ereticii, care sunt oamenii lui satan și care tăgăduiesc dumnezeirea Mântuitorului. Cei care neagă dumnezeirea Mântuitorului sunt împotriva lui Dumnezeu-Tatăl.

La iubirea divină, creștinul este dator să raspundă cu iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. „Dumnezeu este iubire”. Marea binefacere dăruită creștinilor de Dumnezeu, de a-L cunoaște, de a trăi în comuniune cu El și a ne numi fii ai Săi după har, nu se poate realiza decât prin ferirea de păcat și prin iubirea aproapelui. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu după fire, fiind născut din veci din Tatăl; noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, după har. Din dragoste nemărginită, Dumnezeu ne dă harul Sau și ne înfiază. Nădejdea la care ne dă dreptul această calitate de fii ai lui Dumnezeu ne îndeamnă să fugim de păcat și să trăim în curăție. Dumnezeu este drept și noi trebuie să fim drepți. Păcatul este de la diavolul, iar Mântuitorul a distrus puterea diavolului și cine este fiu al lui Dumnezeu nu trebuie să devină fiul diavolului, slujind păcatului. Lipsa de iubire este tot atât de condamnabilă, cât fapta rea însăși, căci și una și cealaltă ne exclud din comuniunea cu Dumnezeu și ne fac fii ai diavolului. Pentru a-și păstra calitatea de fii ai lui Dumnezeu, creștinii trebuie să facă două lucruri: să se ferească de păcat și să iubească, cu iubire frățească, pe semenii lor. Iubirea de aproapele, după exemplul iubirii lui Hristos față de noi, oamenii, constituie mijlocul cel mai eficace pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. În contrast cu această iubire, stă ura față de aproapele, păcat asemănător omuciderii. Modelul desăvârșit al iubirii de oameni este Iisus Hristos, Cuvântul întrupat, care și-a dat viața pentru noi, oamenii și ne-a poruncit să facem din actele de iubire frățească cea mai de seamă datorie religioasă.

În lume sunt oameni feluriți, duhuri felurite, lucruri și fenomene diferite. Adesea, minciuna încearcă să treacă drept adevăr, răul drept bine, diabolicul drept dumnezeiesc. Mântuitorul însuși ne-a prevenit împotriva falșilor profeți (Mt. XXIV, 23-26). Sfântul Apostol Pavel, la rândul său, a cerut tesalonicenilor să verifice toate harismele înainte de a le da crezare (I Tes. V, 19-21), iar pe corinteni i-a avertizat că uneori „satan însuși se preface în înger de lumină”, iar „slujitorii lui în slujitorii dreptății”, numai ca să amăgească pe cei aleși (II Cor. XI, 14- 15). Oricine mărturisește divinitatea Mântuitorului Hristos este de la Dumnezeu, iar cine o neagă este antihrist.

Dumnezeu este iubire. El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său în lume, care S-a jertfit și ne-a răscumpărat pe noi, spre a ne dărui viață veșnică. Și noi trebuie să-L iubim și să stăm într-o neîncetată comuniune cu El. În acest mod îl cunoaștem, într-adevăr, nu printr-o cunoaștere rece, ci iubindu-L și menținându-ne în credința adevarată, prin care mărturisim dumnezeirea Sa. Iubirea de Dumnezeu se arată în iubirea semenilor noștri, căci nu putem zice că iubim pe Dumnezeu, dacă urâm pe fratele nostru.

Obiectul credinței noastre este, deci, mesianitatea și dumnezeirea lui Iisus Hristos, iar această credință constituie cea dintâi condiție pentru dobândirea calității de fiu al lui Dumnezeu; cea de a doua este paza poruncilor Lui. Credința noastră în Iisus Hristos se întemeiază pe mărturii demne de toată încrederea: mărturia Tatălui, care la Botez a adeverit dumnezeirea și mesianitatea lui Iisus Hristos; pe mărturia Sfântului Duh, care la Botez s-a coborât asupra lui Iisus Hristos în chip de porumbel și s-a sălășluit la Cincizecime asupra Apostolilor, în chip de limbi de foc; și pe mărturia tuturor acelora care au însotit pe Domnul în timpul activității Sale pământești, inclusiv mărturia celor ce L-au răstignit și au văzut minunile petrecute cu prilejul morții Sale trupești.

Dumnezeirea și mesianitatea lui Iisus Hristos s-au adeverit mai ales la Botez (prin apă), pe Cruce (prin sânge) și la Cincizecime (prin Duhul Sfânt), ca și în toată viața istorică a Fiului lui Dumnezeu, care se prelungește tainic în activitatea teandrică a Bisericii și în credința mărturisită de creștini până la sfârșitul veacurilor. Cei ce cred în Iisus Hristos posedă în ei înșisi mărturia adevărului dumnezeiesc, îl experimentează continuu și se bucură de certitudinea cunoașterii lui Dumnezeu. Datorită comuniunii prin har, credință și fapte cu Logosul întrupat, ei au într-înșii viața cea adevărată și veșnică, viața care lipsește cu desăvârșire ereticilor și celor ce se robesc păcatelor. Creștinii nu trebuie să înceteze niciodată să se roage pentru îndreptarea și convertirea tuturor păcătoșilor, pentru că, drept vorbind, numai Dumnezeu știe care păcătoși sunt incapabili de îndreptare și care nu. Rugăciunile constituie, în creștinism, un apostolat permanent, vast și nelimitat. La apostolatul rugăciunii, trebuie să adăugăm însă și efortul direct pentru întoarcerea păcătoșilor (Iacov V, 20), aducându-i pe cei greșiți la scaunul de duhovnicie, adică la taina Spovedaniei sau Mărturisirii.

Preot Ștefan Sloată