REPORTAJ. Meșteșugul dogăritului, în pragul dispariției din cauza ”revoluției” plasticului

Aşa-numita ”revoluţie” a plasticului, care a câştigat teren în special după anii ’90, a provocat dispariţia meşteşugului dogăritului care era intens practicat pe Valea Mureşului Superior, acesta fiind şi motivul pentru care din cei 17 dogari care existau cândva, în zona Reghin mai există acum doar unul.

”În anii ’60 erau 17 dogari iar acum am rămas singur, din cauza faptului că nu mai sunt animale ca pe timpuri, dar mai ales plasticul ne-a omorât. În anii ’90 erau comenzi bune, târgurile erau pline cu produsele de dogărit, dar plasticul a intrat foarte tare pe piaţă. Abia acum se trezesc oamenii la realitate: că lemnul are proprietatea de a absorbi umezeala din brânză, spre exemplu, pe când plasticul închide ermetic şi brânza se strică repede. Într-adevăr, plasticul e mai uşor de spălat, lemnul necesită mai multă îngrijire, trebuie spălat bine, frecat cu peria, pe când plasticul l-ai spălat cu apă caldă şi atât. Am făcut anul trecut putini de brânză, dar pentru Germania. Oierii noştri băteau brânza în ele şi aşa le trimiteau în Germania, tradiţional. Străinii cer mai mult aceste produse din lemn decât se cer în ţară. Ca o comparaţie, tatăl meu a întreţinut familia din dogărit, iar eu acum nu pot să îmi câştig existenţa din această meserie de pe o zi pe alta şi m-am angajat, fiindcă am 58 de ani”, mărturiseşte ultimul dogar de pe Valea Mureşului Superior, Kiss Francisc Szabolcs.

Dogarul, care mai practică meseria doar atunci când are comenzi, a spus că face toate produsele de dogărit, începând cu putinile, ciuberele, coveţile pentru făină sau pentru îmbăiat copiii.
”Fac toate produsele de dogărit, începând de la putini de 2 kilograme până la 30 de kilograme, ciubere, covată de îmbăiat copiii. Am câteva făcute şi acum. Tot ce ţine de alimentaţie se poate produce în dogărit. Bradul nu dă nici gust şi nici nu schimbă culoarea produsului. Varza, dacă e murată în cadă de brad, rămâne tot albă, în cada de stejar se face maronie, dar în cea de brad, nu. Eu folosesc doar brad, răşinoase, ca la instrumente muzicale. Dar brad uscat. Un an pe pod, se usucă natural, nu forţat în uscătoare, ci natural. Lucrez doar manual, fiindcă aici nu se poate interveni cu maşina, doar pe canturi, la abrict, în rest nimic”, explică dogarul.

El povesteşte că, deşi e multă muncă şi necesită migală, preţurile sunt foarte scăzute, iar din acest motiv nu a mai ieşit de câţiva ani cu produsele în piaţă.
”Din 2016 nu mai ies la piaţă, doar acasă, cine vine şi comandă, fac. Oamenii îşi vor da seama că este mai bun un lemn decât un plastic. Lemnul absoarbe umezeala în interior şi o degajă la exterior iar, astfel, produsul din butoi nu îşi schimbă gustul şi nici culoarea. Aici omenirea trebuie să se trezească, strămoşii noştri nu au făcut prostii atunci când au ţinut totul în vase de lemn, totul era mult mai sănătos şi se păstra mai bine”, spune Kiss Francisc Szabolcs.

Directoarea Muzeului Etnografic din Reghin, Roxana Man, recunoaşte declinul acestui meşteşug, însă speră că această îndeletnicire este doar într-o perioadă de tranziţie, până când oamenii vor redescoperi avantajele lemnului.
”Dogăritul este o ocupaţie foarte veche care a apărut şi s-a dezvoltat mai ales în zonele viticole, acolo unde s-a dezvoltat şi păstoritul. A avut utilitate şi în gospodăria ţărănească. A fost o practică larg răspândită în zonă, dar odată cu apariţia industriei şi a obiectelor de plastic, producţia a intrat în declin. Sunt tot mai puţini meşteri care se ocupă cu această îndeletnicire. Eu sper sincer că nu va dispărea în totalitate şi cred, mai degrabă, că va deveni o meserie exclusivistă. Dacă ne uităm la materia primă care este folosită în acest meşteşug, în principal esenţa de lemn tare, cum e stejarul, dar şi alte materiale, sunt produse greu de prelucrat şi de obţinut, iar asta le face să fie scumpe. Va fi întotdeauna o nişă şi oameni apreciază calitativ lemnul, vor fi întotdeauna oameni care vor prefera aceste obiecte şi care şi le vor permite. Acum nu sunt doritori care să ducă meşteşugul mai departe, meşterii populari nu mai găsesc ucenici, au transmis în familie, din tată în fiu, au transmis iubirea faţă de lemn şi a existat întotdeauna o conexiune între ce făcea meşterul şi familia sa. Din păcate, nu mai are cine să preia acest meşteşug, dar am speranţa că nu va dispărea”, declară Roxana Man.
Şefa Muzeului Etnografic din Reghin afirmă că, într-adevăr, meşteşugarilor, în special dogarilor, le este foarte greu să mai meargă în târguri cu produsele, însă speră într-un reviriment.

”E greu să ajungă în târguri. Este păcat că se pierde acest meşteşug, dar îmi place să cred că nu va dispărea, că este o perioadă de tranziţie, de transformare. Dacă ne gândim cum era în gospodăria ţărănească, când totul se producea în gospodărie, dacă ne comparăm cu acele vremuri, atunci aceste vremuri sunt triste. Dar cred că meşteşugul trece printr-un proces dureros, dar îşi va găsi în cele din urmă locul pe piaţă ca un meşteşug exclusivist”, precizează Roxana Man.

(www.agerpres.ro)