Muzeul Etnografic ,,Anton Badea” din Reghin a prezentat vineri, 2 octombrie, o colecție de fotografii vechi care cuprind procesul de obținere a cânepii, explicând întreaga operațiune, de la momentul cultivării plantei și până la obținerea fibrelor.
,,Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în țara noastră, fiind utilizată în principal pentru obținerea fibrelor folosite la confecționarea țesăturilor. Cantitatea de cânepă cultivată anual, acoperea necesarul de îmbrăcăminte al unei familii și necesarul pentru confecționarea textilelor folosite în casă și gospodărie. Țesăturile de cânepă erau incluse și în zestrea fetelor. Începând cu anii ’60 apare scăderea constantă a culturii acestei plante. Procesul lung și obositor de cultură și obținere a fibrelor, precum pătrunderea materialelor textile industriale, au determinat, într-o oarecare măsură, eliminarea culturii. Recoltarea cânepii, are implicații directe în calitatea fibrei. Culoarea, elasticitatea, duritatea și rezistența sunt afectate de gradul de maturitate a plantei. În Transilvania, cânepa de vară și de toamnă se recoltau separat, ambele fiind culese în momentul când planta ajungea la maturitate, în luna iulie – cea de vară și în august cea de toamnă”, au precizat reprezentanții muzeului.
Tehnică specială
După ce erau culese, snopii, sau mănușile de cânepă, cum mai sunt denumite în zonă, se puneau la uscat câteva zile, rezemate de un gard în poziție verticală, iar uscarea avea scopul de a îndepărta frunzele și inflorescența plantei.
,,După uscare avea loc topitul cânepii, o operațiune de separare a fibrelor de tulpină prin păstrarea plantelor în apă, pe o perioadă determinată. După încheierea topirii, fiecare mănușă se spăla în apă curgătoare, până ce erau eliminate frunzele și materia verde degradată. Uscarea cânepii după spălare, se făcea prin răsfirarea ei la loc însorit pe gard. Fibrele erau extrase apoi prin ruperea unui mănunchi de tulpini lemnoase, sau prin tragerea fibrelor cu mâna. Acestor două metode de extragere a fibrelor, cronologic le-a urmat melițatul cu melița. Operațiunea de melițare presupunea trecerea mănușii de cânepă între limbă și șanțul meliței, ruperea părții lemnoase și eliberarea fibrei”, au mai precizat reprezentanții muzeului etnografic din Reghin.
O următoare etapă importantă era reprezentată de pieptănatul cânepii, prin care fibrele se pregăteau pentru tors, iar pentru acest proces se foloseau trei piepteni de diferite dimensiuni. În urma perierii, se obțineau trei categorii de fibre, care erau definite în grosime și lungime, după cum urmează: fuiorul, urzeala și câlții.
,,Torsul cânepii era o operațiune dificilă, datorită asprimii și grosimii fibrei. Fibra de cânepă fiind mai lungă decât cea de lână, caierul avea o formă alungită, legându-se pe jumătatea superioară a furcii. Cânepa se torcea numai răsucit, într-o singură direcție, astfel că ”jirebiile” de cânepă se păstrau împletite, evitându-se încâlcirea firelor”, au mai menționat muzeografii reghineni.
Text: Andreea ȚIȚIU
Foto: Muzeul Etnografic ,,Anton Badea” din Reghin
