Transhumanța carpatică, în inventarul elementelor vii de patrimoniu cultural!

Parte importantă a vieții pastorale tradiționale, Transhumanța Carpatică a fost înscrisă oficial în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial , cu scopul de a pune în valoare acest fenomen important pentru țara noastră și pentru a asigura transmiterea sa către generațiile viitoare.

Transhumanța reprezintă mișcarea sezonieră a oamenilor între vale, unde turmele poposesc în timpul iernii, și munte, unde turmele de oi stau vara, fiind o mișcare practicată special în teritoriul carpatic, chiar și în prezent, fenomenul fiind întâlnit în următoarele zone: Muscel, Bran – Moeciu, mărginimea Sibiului, Covasna, Săcele – Brașov, Mărginimea Sebeșului, Depresiunea Petroșani, depresiunea Hațeg, dar și în localități precum Sângeorz Băi, în special în Munții Rodnei, Vaideeni, Baia de Fier, Polovragi, Novaci, Perișani, Vrancea și Nucșoara.

Fenomenul transhumanței a apărut în urma necesității folosirii eficiente a pășunilor situate la o distanță mai mare de satul de origine al oierilor, fiind practicat în special de către oierii transilvăneni. Chiar și în prezent, în cadrul excursiilor de pe Transfăgărășan sau Transalpina, turiștii se întâlnesc de nenumărate ori cu turmele de oi, care într-o oarecare măsură au devenit un simbol reprezentativ al acestor zone, fiind fotografiat și apreciat, întrucât amintește de viața de la țară și de frumusețile României.

În ciua faptului că de-a lungul timpului păstoritul transhumant a suferit un declin, această ocupație cu caracter istoric pentru poporul român continuă să reprezintă principlala modalitate de trai a practicanților din zonele tradiționale de manifestare, întrucât contribuie la conturarea identității unui sat pastoral prin punerea în valoare a acestei meserii și a gospodăriei țărănești pastorale.

Existența transhumanței a dus la crearea a numeroase cunoștințe și practici transmise din generație în generație, atât în ceea ce privește elemente legate de floră, faună sau mediul înconjurător, cât și idei populare cu privire la prepararea hranei și a produselor tradiționale de stână. Fiind o activitate prietenoasă cu mediul, păstoritul a contribuit la formarea de ritualuri, ceremonii și tradiții populare. De exemplu, în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, se consideră a fi începutul anului pastoral, când se forma turma de oi și urcau la stâna din munte, iar la data de 8 septembrie, de Sfânta Marie Mică, se consideră începutul toamnei pastorale, când turma coboară în sate la tomnat.

Din cultura pastorală fac parte și cunoștințele legate de produsele alimentare obținute prin valorificarea laptelui, printre cele mai importante preparate tradiționale fiind brânza de burduf, cașul, urda și telemeaua.

Păstoritul a jucat un rol imprtant în viața și istoria poporului român, contribuind la păstrarea valorilor tradiționale și la valorificarea pășunilor alpine, în ultimii ani observându-se degradarea vieții în zona rurală montană, întrucât mulți oameni au renunțat la ocupațiile tradiționale.

În momentul de față, există numeroase eforturi pentru protejarea păstoritului tradițional, o măsură importantă fiind elaborarea Legii păstoritului, care să protejeze și să dezvolte păstoritul care presupune deplasarea turmelor, prin valorificarea componentelor sale economice, sociale și culturale.

Înscrierea fenomenului Transhumanței carpatice în Patrimoniul Cultural Imaterial Național este un prim pas, fiind urmat de procesul de înscriere al acestui fenomen în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.

Andreea ȚIȚIU

Foto: Păstoritul pe Transfăgărășan și Transalpina – sursa Google