Home / Slider / INTERVIU cu reprezentantul Comunității Evreiești din Târgu Mureș. Vasile Dub: „Cine nu își cunoaște istoria, riscă să o repete”

INTERVIU cu reprezentantul Comunității Evreiești din Târgu Mureș. Vasile Dub: „Cine nu își cunoaște istoria, riscă să o repete”

Până în prezent, au existat puține scrieri despre Holocaust tocmai pentru că este un subiect delicat, sensibil, dar și inexistent din perspectiva unora. Acesta este motivul principal pentru care am vrut să abordez o astfel de temă. Astfel, am luat legătura cu Vasile Dub, reprezentantul Comunității Evreiești din Târgu Mureș, care a fost încântat de ideea unui interviu care vizează îndeaproape această istorie zbuciumată. I-am adresat câteva întrebări, zece la număr, și am primit unele dintre cele mai frumoase explicații vizavi de acest subiect.

„Două milioane de supraviețuitori sunt două milioane de istorii”

Reporter: Așa cum bine știm, Holocaustul este unul dintre cele mai delicate și mai evitate subiecte încă din primele momente. Știm cu toții că percepția oamenilor asupra acestei părți din istorie este divizată, tocmai de aceea, unele persoane tind să afirme inexistența Holocaustului, care este de fapt un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din “soluția finală a problemei evreiești”. Ați avut rude sau prieteni care au trăit în mod direct experiența Holocaustului?

Vasile Dub: Trebuie precizat faptul că eu m-am născut, din fericire, în 1947, deci la 3 ani după tot ceea ce s-a întâmplat. Aș putea să spun că părinții mei sunt supraviețuitori. Dacă sunt două milioane de supraviețuitori, sunt două milioane de istorii. Părinții mei mi-au povestit puține, pentru ei a fost o temă dureroasă. Tatăl meu și-a pierdut soția și primul copil. Au ajuns la Auschwitz și nu au mai venit înapoi. El a aflat de treaba aceasta abia în toamna anului 1945 când a ajuns înapoi la Oradea. Să îți pierzi soția și un copil de 5 ani este o dramă care nu trebuie explicată nimănui, de aceea eu port numele acestui Laci în amintirea lui, deoarece este și un obicei evreiesc. Mama mea a avut un alt drum, ei încă nu se cunoșteau în această perioadă. Războiul a prins-o la Budapesta. Este o întreagă poveste cum ea se ascundea și ocolea gările, deși în gări se citeau listele cu cei care aveau pașapoarte elvețiene și care le asigura plecarea din țară. Prin ceea ce a trecut ea este, din nou, încă o poveste interesantă. Pot spune că a fost norocoasă. Fiind o fată săracă, era nevoită să meargă pe jos, în coloană, prin Austria, înspre unul dintre lagărele desemnate să-i primească și își spunea mereu că ceea ce se întâmpla acolo nu era ceva normal, fiind flămânzi, cu hainele deteriorate, și de aceea s-a hotărât să fugă. Ea nu avea ce să piardă. Ceilalți din coloană, din familii mai mult sau mai puțin bogate, sperau că o să scape și că vor reveni. Aici este una dintre marile întrebări: ”Cum au acceptat acești oameni să fie duși ca animale bune de tăiere?” Răspunsul este că nimeni nu s-a gândit că răutatea umană poate ajunge la asemenea limite.

Rep.: Vă rog să ne spuneți când și ce anume v-a determinat să reprezentați comunitatea evreiască din Târgu Mureș?

V.D.: Este o întrebare foarte bună. Unul dintre colegii mei de clasă, după ce m-a văzut instalat aici, mi-a spus: “Tu de când ai devenit așa mare evreu?”. Este un proces. Fiecare dintre noi, cei născuți după 1947, avem drumuri diferite. Mulți au rămas în familie cu aceste tradiții evreiești, însă părinții mei au spus: „Noi, pentru că am fost evrei, am pătimit mult. Voi veți hotărî ce sunteți când veți fi adulți”. Eu spun că a fost o decizie foarte înțeleaptă din partea lor. Încet, încet, datorită unor lecturi bune, am dezvoltat un interes major pentru cele întâmplate. Una dintre cărțile citite se numește “Urmașul celor drepți”, carte care m-a făcut să înțeleg că ar trebui să știu mai multe ca să înțeleg ceva din ceea ce înseamnă că sunt evreu. Dacă mă întrebați ce înseamnă că sunt evreu, nu știu, dar acumulând încet lecturi și discuții, am încercat să fac ceea ce fac din respect pentru părinții mei. Acesta este firul principal care mă leagă de această comunitate.

Rep.: Știm bine că Hitler a început cu oamenii care aveau diverse dizabilități sau care erau de etnie, iar ulterior a continuat cu evreii. Majoritatea oamenilor tind să creadă că invidia asupra poporului evreiesc a fost cea care i-a stârnit această ură necontrolabilă lui Hitler, deoarece evreii au fost și sunt un popor de oameni foarte inteligenți, sclipitori chiar. Așadar, de ce credeți că poporul evreu a fost ținta ideală în contextul propagandei și politicii în viziunea lui Hitler?

V.D.: Este o întrebare la care și astăzi există mai multe răspunsuri. De ce în Germania s-au întâmplat toate astea? Sau de ce s-a ajuns la asemena cote? Ura de rasă. Trebuie citită istoria. Slavă Domnului, acum sunt o mulțime de cărți bune, deci nimeni nu ne împiedică să mergem la bibliotecă și să citim cât mai multe cărți bune. Nepoțelul meu mă întreabă adesea de unde putem să știm care este cartea bună, iar eu îi zic că acea carte bună o afli abia după ce citești mai multe cărți. Revin și spun că a fost un dezastru că într-o țară care a fost în momentul respectiv una din cele mai civilizate țări ale Europei. Această diversiune a lui Hitler a prins foarte bine acolo. Aceasta este concluzia foarte tristă. Și națiunea germană a greșit, deoarece l-a ales pe Hitler pe cale democratică, a văzut în el cel care va aduce fericirea, deși discursul lui era clar axat pe exterminarea evreilor și pe ura de rasă. Faptul că suntem inteligenți, trebuie privit cu rezervă. Evreii nu sunt mai inteligenți, dar în cultura lor comunitară învățătura a stat mereu pe primul loc deoarece era arma lor de supraviețuire.

Rep.: Trăirile, experiențele de viață și amintirile celor care au trecut prin această perioadă din istorie sunt diversificate și numeroase. Îmi puteți spune care este momentul care v-a rămas adânc întipărit în memorie din relatările rudelor dumneavostră?

V.D.: E greu să răspunzi la așa ceva, deoarece sunt cărți și sunt relatări. Relatările câteodatăa au acest defect, depinde la ce vârstă te-ai întâlnit cu cel care relatează. Majoritatea dintre ei sunt acum oameni în vârstă. Există o doamnă în comunitatea noastră, care are o minte sclipitoare și care ne spune trăirile ei de zi cu zi în lagăr. „Era o zi liniștită în lagăr.” Când auzi aceste cuvinte știi că o să sară o mulțime de evrei care nu înțeleg de ce ai spune asta. Aaa, da… dar a doua zi cel de lângă tine era omorât. Deși am citit foarte mult, pentru mine și acum este de neînțeles ce s-a întâmplat. Am auzit povestea altui domn de aici care a fost în detașamentele de muncă forțată ca și bunicul, iar acolo soarta era mai ușoară pentru bărbați, deoarece procentul de supraviețuire a fost mult mai mare decât în lagăre. Ei nu știau că familiile lor erau în această nebunie. Ca și soarta tatălui meu, un alt domn mi-a povestit cum a ajuns el din Lituania în Cluj pe jos, deși avea o rană și lumea era în plin război, și nu a pățit nimic. E o poveste demnă de un roman.

Rep.: Poveștile de viață de după terminarea acestei perioade sunt deosebite. Am ascultat câteva dintre relatările unor supraviețuitori, și pot spune că m-au lăsat fără cuvinte. Ne puteți spune care este povestea supraviețuirii  rudelor dumneavoastră?

V.D.: Tatăl meu a fost într-un detașament de muncă forțată, depindea de norocul fiecăruia dacă în aceste detașamente comandantul era un antisemit, iar în acest caz le făcea viața un iad, inclusiv moartea, sau comandantul era un ofițer în rezervă care încerca să le faca viața cât de cât normală. El a evadat din acest detașament de muncă, a ajuns la partizanii iugoslavi unde a stat cu ei vreo doua-trei luni. A aflat că rușii au intrat în București, ulterior a mers acolo și s-a înscris voluntar în Divizia “Tudor Vladimirescu” și a făcut războiul până în munții Tatra, și bineînțeles că el nu știa ce se întâmplă cu soția și copilul său. Cunoscându-l pe tatăl meu, pot spune că a fost un om foarte pașnic și nu înțeleg nici acum cum a reușit să treacă peste această traumă. Bineînțeles că el s-a regăsit în noi, cea de-a doua familie. Ba chiar, în casa noastră există pozele celor doi.

Rep.: Este evident faptul că toate victimele supraviețuitoare Holocaustului au rămas cu anumite temeri, frici și traume. Mulți dintre ei au declarat că înainte de a închide noaptea ochii, văd din nou imaginea celor care au sfârșit acolo. Cum credeți dumneavoastră că au rezistat acești oameni în fața unor asemenea persecuții și crime în masă?

V.D.: Răspunsul este întristător de simplu. 90% nu au rezistat, au trăit cu aceste boli care le-a afectat psihicul și nu poți scăpa de așa ceva. Trebuie să ai un psihic foarte puternic, trebuie să fii puternic și din punct de vedere fizic. Deci, cei mai mulți, din păcate, au simțit până la sfârșitul vieții drama aceasta. Soluția a fost peste tot încercarea de a-și relua viața de la început cu o nouă familie, și este un miracol. De exemplu, în lagăr, unul dintre cele mai importante lucruri era să îți păstrezi igiena. Cei care nu au ținut cont de acest lucru au murit primii, deoarece nu au evitat pericolul de infectare. „Trebuie să apuc ziua de mâine” era replica care îi ținea puternici mereu.

”Se spune că cine nu cunoaște istoria, riscă să o repete”

Rep.: Din micile mele cercetări, am descoperit una dintre cele mai frecvente întrebări care se află pe buzlele oamenilor, și anume: viața lor dinainte de Holocaust, dar și modul în care i-a afectat și influențat această perioadă. Așadar, din mărturiile  supraviețuitorilor cu care ați discutat dumneavoastră, ne puteți spune câte ceva despre cum au trăit evreii în țările lor de origine și cum au fost afectate viețile lor de către persecuția inițiată de naziști, hortiști și aliații acestora?

V.D.: Este o temă foarte complicată, pentru că eu nu am trăit această epocă și știu lucruri doar din povești și cărți. Vorbesc despre viața părinților mei, atât cât mi-au spus ei. Amândoi au fost copiii unor familii modeste. Când spun familie modestă susțin de fapt că nu au avut o viață tocmai minunată. Era o societate care îi accepta, deși vorbim de anii ’30. În Transilvania cei mai multi vorbeau maghiara, deci erau considerați minoritari de două ori. O dată pentru că erau evrei, și după pentru că erau unguri, deci viața lor nu a fost ușoară în această epocă, în Transilvania. Tema aceasta a vieții evreiești dinainte de război e însăși o lume bogată în literatură și nimic din aceste lucruri nu prevesteau ce se va întâmpla în 1944. Deci, viața lor a fost cât de cât pașnică, doar ceea ce a urmat a fost cutremurător.

Rep.: Care este opinia dumneavoastră personală în ceea ce privește Holocaustul?

V.D.: Holocaustul a fost, se cunoaște aș zice în proporție de 95% ce s-a întâmplat, se știu vinovații, se știe aproape totul. Unii au avut arhive mai bune, alții însă nu au fost atât de grijulii. Se știe chiar și numele victimelor. Nu există o explicație, omenirea nu a tras învățături din cele întâmplate, acesta este lucrul cel mai trist. Se spune că cine nu cunoaște istoria, riscă să o repete.

Rep.: Știu că dumneavoastră ați insiprat mulți tineri și ați reușit mereu să vorbiți liber în fața lor, ba chiar ați și reușit să le insuflați dorința de a cunoaște cât mai multe detalii în ceea ce privește istoria și viața acestui popor. Însă, sunt totuși multe voci care neagă existența acestei perioade zbuciumate. Așadar, aș vrea să știu ce credeți că ar trebui făcut pentru ca oamenii să cunoască, în special tinerii, cât mai multe despre acest moment marcant al istoriei, considerat tabu de către unii oameni?

V.D.: Sunteți foarte tânără, veniți din școală, pot spune că primul lucru este educația pe care o oferă școala. Societatea trebuie să se preocupe ca școala să îi învețe pe acești tineri să știe să caute informații, să le insufle această obligativitate. E simplu, gândiți-vă că mai există și acum oameni care cred că Pământul este plat, pentru că au crezut într-o prostie. Deci drumul trebuie să fie înapoi la cărți, la izvoare, înapoi la cultura care este cea care rămâne partea bună a istoriei. Trebuie să rămânem de partea binelui. Cum? E viața ta, faci ce vrei cu ea.

Rep.: Una dintre numeroasele întrebări întâlnite cel mai frecvent a fost despre cum au reușit supraviețuitorii să își găsească scopul și noul drum în viață după întoarcerea acasă. Cei mai mulți dintre supraviețuitori evită să ofere un răspuns la această întrebare, deoarece doar ei știu ce se află în sufletele lor. Din cele cunoscute de dumneavoastră, cum au reușit acești supraviețuitori să se reintegreze în societate după întoarcerea din acel infern?

V.D.: Sunt două căi. Foarte mulți au optat pentru Israel. Este o soluție, dar această soluție este discutată însăși de mulți evrei care din motive pe care un individ care nu este evreu e greu să le accepte, spun așa: “Evreii au trăit întotdeauna în exil, datoria evreului este să trăiască din exil și să nu plece în Israel”. Evreii care pleacă în Israel consideră că doar așa pot fi apărați, dacă au un stat, iar acest stat puternic o să facă ca toți evreii din toată lumea să știe că cineva îi apără. Dacă mă întrebați de ce nu am plecat și eu în Israel, nu știu să vă răspund, probabil pentru că nu puteam să las totul baltă. Am fost în Israel, este o țară uluitoare și recomand tuturor să meargă în această țară a evreilor și a lui Iisus.

A consemnat Diana CĂRBUREAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Autotilitară răsturnată în Sângeorgiu de Mureș

Pompierii militari de la Detașamentul de Pompieri Târgu Mureș au fost solicitați să intervină luni …