Home / Cultură / Fericirea efemerității sau „dopurile de plută” ale lui Soril Miavoe

Fericirea efemerității sau „dopurile de plută” ale lui Soril Miavoe

Semnalăm apariția volumului Dopuri de Plută al poetului Soril Miavoe. Cartea a apărut la editura Rocart și în cele 95 de pagini conține 80 de poeme, aranjate în cele două mari segmente ale volumului (”Dopuri de plută” și ”Zaț”).

Soril Miavoe este pseudonimul literar al lui Teodor Simion Pop, născut în 1950 la Iernut, care se bucură de o vastă carieră ca poet, ziarist, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Târgu Mureș, în anul 1990. A început activitatea literară în anul 1970, când debutează în revista ”Contemporanul cu poezie”. Ulterior a publicat în revistele ”Vatra”, ”Orizont”, ”România Literară”, ”Târnava”, ”Carul Mic”, ”Sintagme literare”, ”Asymetria”. Printre volumele publicate se numără ”Cum să nu” (1985), ”Plaurul”, scenariu radiofonic la Studiourile Teritoriale de Radio Târgu Mureș (1986), ”Pliant tipărit pe ambele fețe” (2019). În prezent este director și patron al Editurii Romghid, Târgu Mureș.

Fără a intra în prea multe detalii, întrucât nu ne propunem o cronică literară perfecționistă, în ceea de privește dopurile de plută miavoesciene, una din temele care pare să aibă un puternic impact asupra versului este cea a timpului „Altădată timpul meu părea de piatră,/ n-aș fi putut crede că se va fărâma vreodată”, se scrie în poezia care deschide volumul, intitulată ”Altădată timpul”. Modul de apariție al acestuia (al timpului) în versul miavoescian este subit, cu un puternic impact asupra spiritului. Spre deosebire de numărătoarea zilei sau a orei pe care o face omul de rând (Altădată timpul se diviza în zile, ore și minute doar/ pentru a ști eu când să merg undeva,/ să nu pierd o întâlnire, de exemplu, sau altceva.), identitatea temporalității din dopurile de plută se confundă mai degrabă cu cea a eternității subtile pe care eul avea impresia că o deține. Adevărul, în schimb iese la iveală. Dacă într-un trecut atemporal identitatea poetică avea impresia că poate construi cele 7 minuni ale lumii în timpul vieții sale (Puteam clădi imperii pe el, babiloane, piramide,/ coloși, grădini suspendate și alte minuni chiar mai /grele), idee specifică tinereții (prin impresia veșniciei), acum acesta pare că se fărâmă sub ochii săi, nu mai poate cuprinde acea stare a atotputerniciei. Cu trecerea succesivă a vârstelor, timpul devine „nisip”. Nu mai poate fi prins nici măcar printr-o iluzie (Margini nici vorbă să poată avea/ decât doar în mintea bolnavă a unora.). Tristețea pierderii forțelor temporale mitice despre care vorbea Eliade revine cu forță și durere la o intensitate debordantă într-un număr impresionant de poezii din volum, fapt care stă ca dovadă de netăgăduit asupra maturității auctoriale.

Ajuns la vârsta experienței, Soril Miavoe parcă ar începe să desconsidere tot ceea ce știa până în acel moment despre lume. Informația acumulată parcă nu mai are niciun sens. Ea, de fapt, se transformă într-un complex ideatic. Timpul, în speță,capătă valențele reale. Ceea ce se petrece în suflul auctorial este, mai degrabă, o renaștere decât o moarte a speranței. Aceasta (speranța), la fel ca pasărea Phoenix, renaște, dar nu din cenușă, ci din propria-i existență umană. Dacă înainte, la vârsta „verde” timpul pare să ofere o speranță către etern, fiind o ispită a încrederii totale, acum, odată cu experiența, speranța se preschimbă din ceva ideatic în ceva care poate fi atins. Adevărata față a Lumii se face cunoscută. La început, desigur, totul este șocant, brusc, dar poemele succesive din dopuri de plută, cu toate că încă unele amintesc de credința și tăgada argheziană, sunt un testament al maturității și al adevăratei vieți care începe doar odată cu realizarea efemerității propriei existențe.

De pildă, în ”Mărturisiri”, eul afirmă că „Nu de moarte mi-e frică/ ci de murire”. Cu toate că la o primă vedere, versurile ar fi catalogate drept „tinerești”, în sensul peiorativ al cuvântului, tocmai despre ceea ce a fost anunțat anterior este vorba. Nu este o frică pentru moartea carnală, ci, la fel ca orice poet care își așterne demonii pe o foaie de hârtie, Soril Miavoe speră ca rândurile și cuvintele să îl ducă în eternitate. Moartea adevărată survine doar prin și în uitare. Eul își arogă dreptul de a nu fi uitat prin spiritul pe care îl lasă drept moștenire. Nu mai poate fi vorba de o credință puerilă prin care ființa proprie pare a fi eternă. Este un gând matur care știe că Marele Final va veni indiferent de încercări, dar asta doar pentru fizic. Amintirea este cea care va dăinui, iar Soril Miavoe lasă un testament arghezian spre a-și asigura, de fapt, adevărata nemurire. „Mă afund în bătrânețe ca-n ocean/ lumina-i tot mai mică și mai rară,/ parc-aș avea și, totuși, parcă n-am/ auz pentru semnalele de-afară”, afirmă eul în Cum să nu. Aceeași problematică a temporalității, dar mult mai decantată aici. Nu mai există spaima din Altădată timpul, dar nici resemnare în fața morții. Există doar acapararea sentimentului de liniște în fața imposibilității supraviețuirii prin orice altceva decât prin cuvânt, idee, vers.

Volumul ”Dopuri de plută” este o lucrare monumentală, dar nu prin volum, ci prin semnificație. Spiritul miavoescian are curajul să spună lucrurilor pe nume și asta vine dintr-o cunoaștere identității propriului eu. Este o poezie care iese la lumină dintr-o introspecție de un caracter covârșitor. Rareori se mai poate întâlni un volum de versuri care să debordeze printr-o astfel de gnoză autentică și pură. Chiar dacă nu suntem cititori de versuri, lecturarea volumului dopuri de plută aproape că este obligatorie, dar nu ca fani sau critici, ci ca oameni. 

”Altădată timpul”

Altădată timpul meu părea de piatră,

n-aș fi putut crede că se va fărâma vreodată.

Puteam clădi imperii pe el, babiloane, piramide,

coloși, grădini suspendate și alte minuni chiar mai

grele

care nu s-ar fi putut niciodată transforma în

oale și ulcele

Altădată timpul se diviza în zile, ore și minute doar

pentru a ști eu când să merg undeva,

să nu pierd o întâlnire, de exemplu, sau altceva.

Margini nici vorbă să poată avea

decât doar în mintea bolnavă a unora.

Structură casantă sub niciun chip,

sau că e făcut din nisip mărunt, din nisip…

Credeam că e undeva departe inima lui,

că e puternică și fierbinte,

dincolo de ceruri, de furtunile cosmice

nici într-un caz că lucrează de zor

sub nobilele mele veșminte.

A consemnat Alex PĂTRAȘCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Medalii naționale pentru dansatorii mureșeni

Sportivii legitimați la cluburi de dans sportiv din județul Mureș au obținut 4 medalii la …