Home / Slider / SPECIAL. Bölöni, amintiri inedite despre Dr. Halmágyi

SPECIAL. Bölöni, amintiri inedite despre Dr. Halmágyi

Distribuie

Cel mai titrat fotbalist mureșean, Bölöni László, acum antrenor în Grecia, a sunat acasă și ne-a trimis un text, cu intenția de a marca memoria cunoscutului medic sportiv Dr. Halmágyi Emeric, trecut la cele veșnice luni, 26 aprilie 2021. Dr. Halmágyi a făcut parte din familia echipei de fotbal ASA Târgu Mureș timp de aproape 35 de ani.   

”A fost un om cu totul special, care merită respectul nostru al târgumureșenilor și nu numai. Sunt multe amintiri frumoase legate de Dr. Halmágyi, dar m-aș opri asupra câtorva dintre ele, poate mai puțin cunoscute. Sunt, de fapt, câteva fragmente din cartea autobiografică la care lucrez și în care, evident, Dr. Halmágyi este prezent. Atât ca profesionit, cât și ca om,  Dr. Halmágyi Imre a avut un rol important în viața multora dintre noi. Să-i cinstim memoria”, a transmis Bölöni László.

„Afară din groapă!” și „dar de duhoare nu a înghețat nimeni”

*fragment din romanul autobiografic în curs de realizare

Am părăsit lotul național de tineret, extenuat fizic și psihic. Sosind din București, am făcut un efort să ajung la antrenament. Înainte de meciul de duminică, antrenamentul n-a fost unul ușor. Spre sfârșitul acestuia, nenea Tibi s-a oprit lângă mine.

– Hai aici, băiete! Care-i situația?

Între timp, fără să se observe, m-a sustras dintre jucători. Am rămas numai noi doi. 

– Povestește, care-i problema, ce-i cu tine?

– Nu știu. Nu mi-a ieșit jocul. M-am forțat, degeaba. N-am avut putere. N-am nici acum, deși am muncit foarte mult.

– Oare, nu prea mult?

Antrenorul meu m-a întrebat, testându-mi privirea cu ochii săi albaștri deschiși:

– Sau prea puțin?

Am simțit că acest om mă cunoaște în amănunte. Nu puteam să-l mint. 

– Coapsa mi-e și rigidă, mă și doare. Dar, cu toate astea, pot face totul, domnule Maistru.

– Liniștește-te, fiule! Fii atent: să nu te văd până la sfârșitul săptămânii viitoare!

După conversație, l-a chemat la el pe Halmágyi Imre, medicul echipei.

– Beki, uită-te, ce are la picior! Aproape că nu-l poate îndoi, de la începutul zilei.

La Clinica de Sport, Halmágyi mi-a palpat și mi-a îndoit picioarele, chiar exagerat…

Ce ți-au făcut la București?

– Am tăcut, deoarece și eu am avut o parte de vină. Între timp, a dat indicații asistentului său, Gaál Gyuri, care era și maseurul echipei, să-mi administreze două tratamente zilnic.

După trei-patru zile mi-a palpat din nou picioarele.

– Este mai bine. S-a întors spre Gyuri. – De acum, poți să faci masaj. Intensiv.

Într-adevăr, durerea cauzată de masaj se diminuase spectaculos, și chiar mi-a căzut bine, câteodată am și adormit în mâinile lui Gyurika. Într-un asemenea moment și Bóné a fost prezent, în camera de tratament.

– Bună dimineața, fiule! 

Era după-masă.

– Aud că progresezi. Beki, de mâine, poate să facă antrenament?

– Da. Începe să fie mai bine… dar tu, ai putea să ai grijă mai mare de tine – mormăind sub mustața subțire, între timp i-a deșurubat tensiometrul de pe mâna lui nenea Tibi. L-a împins pe antrenor în camera lui și am auzit ușa închizându-se din interior.

În timp ce Halmágyi îi dă lui Boné o lecție despre ce nu ar trebui să facă și ce face, aș bârfi puțin cu voi, cu cititorii mei. Doar pentru scurt timp, ca nu cumva ușa să se deschidă și Halmágyi să audă, pentru că el ar fi acela. Doar nu sunt nebun. De ce să șușotim despre cineva despre care toată lumea știe totul? Sau nu?

Oare știți cu toții că și Târgu Mureș-ul și ASA sunt de neconceput fără doctorul cu mustața subțire? Apropo, nu doar mustața lui era subțire. Era subțire tot omul. Lung și subțire. Fața subțire, cu un nas puțin lung și subțire. Gâtul subțire, corpul osos. Evident că și membrele sale trebuiau să fie lungi și subțiri. Evident că nu avea mușchi. Totuși – cât de flexibil a umblat în centrul orașului în impermeabilul său maroniu. Singurul lucru, care nu era „subțire”, era servieta uriașă, plină cu cărți, ziare și cine mai știe ce, și… mai bătrână decât el. Cine nu i-a văzut, mergând mână în mână, în drum spre casă spre strada Trébely? Ai văzut geanta cărându-l pe el, nu invers…

De la clinica sportivă, la sediul ASA, de pe strada Lenin, medicul s-a oprit de două ori. Prima dată, pentru o cafea scurtă. La „Mureșul”. Mai târziu la „Grand”, la „Conti”. Întotdeauna, acolo unde prietenul nostru, Gyuszi Kurtifán a fost managerul restaurantului. Și-un coniac, s-a rătăcit lângă ceașca de cafea. Se poate.

Cum adică? Nu știți că a doua oprire a fost la chioșcul de ziare? Aici se oprea în fiecare zi. De la slujba de duminică, de la biserică, poate a lipsit, dar de aici, n-a lipsit niciodată. A fost așteptat, întotdeauna, de un morman de ziare: românești, maghiare, de toate. Ceea ce nu știți, este că pe noi ne-a enervat, când a râs cu voce tare și a întors pagina din Előre sau Scînteia. Nu era nimic în ele decât un raport… conferințe de partid, congrese de partid, zile de naștere, vizite de lucru, sfaturi. Lucruri de înțeles. Trăiam în epoca eroilor.

– Domnule doctor – cum puteți să râdeți, de ăștia? – întrebă Kiss Madocsa. Cum puteți să cumpăraţi aceste ziare?

– Nu vorbi prosti, Madó! De când s-a interzis Ludas Matyi pun pariu că astea sunt cele mai bune ziare de umor.

Faceți referire la cărțile sale? Că, ceea ce am văzut la el acasă ar fi fost un al doilea Teleki Téka? Că n-am văzut pe nimeni citind la fel de mult ca el? Chiar și în cursul unui meci? Mă întrebi dacă e adevărat că, atunci când Nagy Miki era pe margine, simulând un fault, i-a spus: – Nu te prosti, Tati! N-ai nicio problemă. Scoală-te! De altfel, citesc un capitol foarte interesant.

Deci, știați că a fost un jucător de tenis desăvârșit? Sau, că a fost un foarte bun semifondist? Dar un baschetbalist de clasa întâi? Sau că cunoștea toate jocurile de noroc? De ce s-a așezat între jucători să joace remy? De ce n-ar fi făcut-o cu ocazia călătoriilor de 5-6 ore și a taberelor lungi de cantonament? Dacă am vreo poveste? Câte vreți? Pot aminti episodul când, în anul 1974, ne-a prins cutremurul în timp ce jucam remy, la etajul cinci, al unui hotel din Brașov? Când masa a început să se clatine și toată lumea a luat-o la sănătoasa? „Am doi joly. Unde fugiți?” – ar fi strigat, după noi, doctorul. Este adevărat că, fugea după noi pe coridor în brațe cu tabla de remy cu cei doi joly. Abia la etajul doi a aruncat totul. „Casa scării de desprindea de clădire, cum puteam să țin în mână ambele?” Asta, ar fi îndrugat echipei adunate în fața hotelului?

„Nu mai țin minte toate amănuntele, a fost demult, încă „pe timpul doctorului Halmágyi”. Apoi a venit o altă perioadă. Într-un moment mai dificil i-am spus „nenea doctor”. Nu s-a supărat, ceea ce m-a bucurat.

De fapt, el nu se supăra pe nimeni. Au fost persoane, pe care nu le-a agreat, dar să-i spună cuiva ce are pe suflet, de așa ceva, n-am habar. Odată, Gaál Gyuri întârzia, exact în momentul în care porneam în deplasare. Ne aștepta drum lung, era foarte cald… L-am tras la răspundere pe doctor, pentru că întârzia asistentul lui.

– Numai să ajungă… Îi arăt eu, lui! – amenința Halmágyi.

Eram deja, toți, în autobuz, când Gyurika a ajuns fugind, transpirat.

– Gyuri, simte-te certat! – Atât a fost mustrarea cu severitate a doctorului.

Vă mai povestesc un aforism de-al lui. Un coleg de echipă – vă rog să-mi permiteți, să nu-i dezvălui numele – împărțea sarcini lipsite de respect doctorului; care, între timp, mă accepta, din ce în ce mai mult, ca și prieten de-al lui.

– De ce acceptați? – l-am întrebat.

– Lacikám, important este nu ce zice, ci cine zice.

Ați dori să auziți ceva intim? Din perioada „unchiului Beki bátyám”?

Odată, în timp ce serveam un whisky și povesteam despre clipele unei călătorii exotice în Olanda, și el a început să povestească. Așa, am aflat despre sosirea studenților la casele de toleranță de pe strada Morii, despre stropirea fetelor cu șampanie și chefurile ce țineau până în zori. Vă jur, povestea lui era mai interesantă decât a mea.

Ați auzit vreun zgomot? Atunci, să terminăm! Încă nu se deschidea ușa… Atunci vă mai povestesc ceva.

Într-un cantonament din Albania, la Corcea, între munți, am fost colegi de cameră. Atunci, încă îi spuneam Unchiule Berki. În cameră nu era încălzire. Era așa de frig, încât stăteam în trening, dormeam cu paltoane. În camera noastră era partida de remy. Camera era plină de fum de țigară. Înainte de a ne pune în pat, am încercat să deschid geamul, să vină un pic de aer curat.

– Ce faci? Închide, imediat! – mă mustra Beki.

– Dar Beki, aici e duhoare!

– Și ce? Ai habar, câți au murit în Siberia, de frig? Foarte mulți! Dar, de duhoare, încă n-a murit nimeni. – Între timp el s-a învelit și cu fața de masă, iar eu cu draperia, după care am stins veioza.

– Beki, ce ați citit despre frigul siberian?

– Nu am citit. Am simțit.

Beki povestea cu o simplitate laică.

– În ’44 au intrat rușii în Cluj, Aveau nevoie de 3.000 de oameni. Pentru tabăra de muncă. Treceau din casă-n casă. Au ajuns și la noi. Un țigan a fost translatorul nostru. Ne cunoștea. Degeaba făcea semne tatălui meu, în spatele ofițerului rus, să spună că nu e maghiar. Căutau numai persoane ca și noi. Aveam ”buni” vecini români. Ei, au scăpat! Pe tatăl meu și pe mine ne mânau deja. În cămașă albă de neilon și teniși. Aveam 18 ani. Nu știu de ce, după câteva ore, pe tatăl meu l-au trimis acasă. Poate, se gândeau că, la cele 120 kg ale lui, nu poate să lucreze. După-masă a venit înapoi. A venit, să mă ducă acasă. A doua oară, nu l-au mai lăsat, iar a doua zi, am fost băgați în vagoane de marfă. Cu destinația… nici nu știu, unde. Dincolo de Munții Ural. În frig. M-am îmbolnăvit cu pneumonie bilaterală și dizenterie. Zăceam întins pe jos. Muream, ca muștele. Luau cadavrele, unul după altul, de lângă mine. Eu am rămas în viață. Pur și simplu, nu puteam să mor. Cumva m-am ridicat, dar mă ducea vântul. Doamne, ce de vânt bătea acolo! Au trecut doi ani. Așa, ușor, cum ne-au deportat, la fel de ușor, am ajuns acasă. Din când în când, discutam în germană cu soția comandantului de tabără. Mă gândesc, că datorită acestui fapt ne-au urcat în vagoane, într-o zi. Cu destinația România. Acesta a fost ultimul transport. Nimeni, altcineva, nu a mai venit acasă. Tatăl meu avea 60 de kilograme, eu 54. Și, tot cu atâtea am rămas. Dar, am scăpat! Așa a fost.

Beki s-a încălzit de la povestit, iar eu de la ascultat.

– Acum, ai putea să deschizi geamul… – mi-a zis Beki după o liniște scurtă. În cameră a năvălit un aer tare, rece, de munte. Din geam vedeam conturul întunecat al munților albani. Ne ascultau de deasupra, la Corcea.

n.r. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Florin Marcel SANDOR


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

VIDEO. Pui drăgălaș de pavian cu mantie, noua vedetă la la Grădina Zoo

Distribuie Un pui drăgălaș de pavian cu mantie este noua vedetă a Grădinii Zoologice din …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.