ANALIZĂ. Exodul românilor, o revoluție tacită?

Scena de sâmbătă de la Curtea de Apel București m-a impresionat profund. Totul părea un tablou cuprins în acea simplitate care își are originea în cea mai dură tragedie. Acel tip de tragedie care oprește timpul, luptele inutile și sufletul. Acea tragedie care trebuie să trezească la realitate omul, indiferent de statutul său social sau profesional.

Concluziile acelor imagini par a radiografia întreaga societate românească în esența ei. Simplu: nume și portrete – o tragedie care pare uitată! Simplu: răspunsuri care nu vin – vinovați care nu răspund! Simplu: o realitate infamă cu care România s-a prea obișnuit – o tragedie din care nu s-a învățat nimic!

Totul pare simplu, însă sfâșietor de dureros. Vinovații urlă și își împart dreptatea prin postări pe social media, TV-uri plătite și declarații publice, iar victimele speră ca în România măcar instanțele de judecată le vor face cândva dreptate. Un proces lung, frustrant și presărat cu sfidare, prea multă sfidare!

Privind la ce se întâmplă azi (aproape 600 de decese pe zi) devine evident faptul că nu s-a învățat mare lucru. Spitalele devin crematorii, iar dreptatea este a celor care o impun cu bocancul. Prea mulți politicieni uită repede de obiectivele și promisiunile nerealizate în 30 de ani.

Vedeți dumneavoastră, gravitatea acestor situații pleacă din faptul că acceptăm legitimarea abuzului, legitimarea imposturii și legitimarea incompetenței. Cei care au adus sistemul în colaps dau lecții, cei care fac abuzuri le râd în nas celor abuzați, iar cei care câștigă procese în instanță se vor lovi de sfidarea celor care le-au încălcat drepturile. Doar în dictatură abuzul e legitim, iar șeful suprem are dreptate peste orice mijloc și instituție de control democratic. În acest context nu există asumare, nu există urmă de regrete, nu există posibilitate de reformă.

Ce rămâne din dorința de libertate și năzuințele de schimbare de la Revoluție? Se pierd ele oare sub bocancul imposturii, al celor care sfidează legea și hotărârile judecătorești? Libertatea a rămas oare doar un concept teoretic iar justiția o anexă neglijabilă? Ajungem să legitimăm abuzul? Ce urmează? Alte decese, alți copii plecați din țară?

În comunism, abuzul sistemului a dus la revoluție pentru că, în lipsa libertății de a părăsi țara, oamenii nu aveau altă variantă decât aplicarea contractului social în modul cel mai clasic: revoluția. Exodul românilor trebuie văzut în acest context ca o revoluție tacită, pentru că în mod cert contractul social nu mai e de mult timp respectat. Se nasc astfel alte drame, familii frânte, copii rupți de părinți și neglijați de sistem. Vinovații sunt tot acolo nerealizând că, prin postările care contestă legile și hotărârile judecătorești, își devoalează apetitul spre dictatură.

Da! Exodul românilor trebuie privit și ca o revoluție tacită! Revoluția celor care nu se mai simt protejați de stat. Amploarea o vom vedea la recensământ. Abia atunci vom putea să ne imaginam ce ar fi însemnat câteva milioane de oameni în stradă dacă acești români nu puteau pleca din tară.

P.S. Jocurile de putere merită priveliștea unei națiuni scufundate în durere?

Conf. univ. dr. Mihaela NATEA