Învățământul românesc la Târgu Mureș în secolele al XVIII și al XIX-lea

3 noiembrie 2021

Crearea școlii românești la Târgu Mureș în secolele al XVIII și al XIX-lea a fost pentru români un adevărat triumf al ideii de educație și cultură. Cu toate că românii sunt consemnați în oraș încă din secolul al XVII-lea, școala s-a creat doar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De altfel, din secolul al XVIII-lea avem cele mai sigure documente despre prezența și despre numărul românilor în Târgu Mureș.

Potrivit Conscripției episcopului Inochentie Micu Klein, în 1733 la Târgu Mureș erau 60 de familii greco-catolice, ceea ce reprezintă circa 300 de locuitori români. Într-o conscripție din 1762 sunt înregistrate 56 de familii unite (greco-catolice) și 39 de familii neunite (ortodoxe), ceea ce însemnă, potrivit calculelor demografice, 475 de românii. Majoritatea românilor trăiau în partea de sus a orașului, respectiv în actualele străzi Andrei Șaguna, Topliței, Bulevardul Cetății, Avram Iancu și 22 Decembrie 1989. În această zonă s-a concentrat și centrul religios al românilor, în 1750 aici ridicându-se și prima biserică, din lemn, care a ars în 1780. În anii 1793-1794 s-au ridicat bisericile cunoscute și astăzi, Biserica „Bob” sau Biserica de Piatră și Biserica de Lemn, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”.

Despre o școală românească avem primele informații din anul 1768. Ordinul guvernului din 24 aprilie 1768 atenționa autoritățile administrative să oblige pe învățătorii români uniți și neuniți din Târgu Mureș să-i învețe pe băieți și fete cititul, scrisul și aritmetica. Dar, la 1768, la Târgu Mureș era doar școală unită (greco-catolică). Școala ortodoxă s-a deschis la 1793 sau 1794, avându-l învățător pe Nicolae Popoviciu. În 1794 era învățător Nicolae Panoviciu, care după doi ani de „dăscălie”a ajuns preot în Târgu Mureș, apoi preot în Alba Iulia, în ultimii ani de viață fiind protopop al Brașovului. Din păcate, nu avem date despre școala românească ortodoxă din Târgu Mureș în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În lipsa unor școli românești, tinerii români au studiat în colegiile celor două biserici din Târgu Mureș, Colegiul Romano-Catolic și Colegiul Reformat. Gimnaziul Catolic s-a inaugurat în anul 1702, în casa lui Simion Boer de Berivoi, un român catolicizat, căpitan suprem al districtului Făgăraș. Printre primii elevi s-a numărat Francisc Boer de Berivoi, viitorul secretar al episcopului greco-catolic Ioan Giurgiu Patachi. Printre profesorii iezuiți ai colegiului s-au numărat și Gheorghe Zăici, Gheorghe Apostol, care a fost și director, Ioan Vlasici ș.a., care după nume au fost români. Între anii 1782 și 1895 la Colegiul Catolic au studiat 12.618 elevi, dintre care 7.860 romano-catolici, 808 de alte religii, inclusiv ortodoxă, și 3.950 de greco-catolici, reprezentând 31,3% din totalul elevilor. La Colegiul Reformat este mai greu să stabilim etnia elevilor, foarte rar făcându-se mențiuni referitoare la naționalitatea, eventual la confesiunea lor. Pe baza numelui elevilor, care nu este întotdeauna edificator, la Colegiul Reformat în secolul al XVIII-lea au studiat 201 români, majoritatea ortodocși. Printre elevii colegiului s-au numărat și Gheorghe Șincai și Petru Maior. În 1847, elevii români de la Colegiul Reformat i-au solicitat lui George Bariț să le trimită exemplare gratuite din foile sale, respectiv Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură, dovadă a sentimentelor naționale care îi animau.

La mijlocul secolului al XIX-lea s-a ridicat și prima clădire destinată unei școlii românești la Târgu Mureș. Istoria ridicării școlii este cuprinsă în Procesul verbal a parochiei (curatoriatul) Tg. Mureș de la 1801-1869 scrise în limba română și maghiară, document aflat la Biblioteca Județeană Mureș.

Inițiativa ridicării unei clădiri pentru școala românească datează din 1852, în cadrul unei întâlniri care a avut loc în casa curatorului bisericii, Fülep Josepf (Filip Iosif). S-a hotărât să se solicite Magistratului orașului material lemnos pentru ridicarea școlii. În 1854 Magistratura orașului a donat 14 bârne pentru ridicarea clădirii. Lucrările s-au finalizat în 1854, în Procesul verbal consemnându-se: În anul 1854 din darul lui Dumnezeu s-a zidit Școala Populară sub curatoria D(lui) Iosif Fülep pentru folosul învățîrii limbii Române, ce-i spășită din venitul Bisericii. Școala s-a ridicat în timpul protopopului Elie Farago, un om învățat, între anii 1855 și 1860 fiind rector al Seminarului teologic de la Blaj.

Ridicarea școlii a fost expresia unei stări de spirit care a animat viața românilor din Transilvania în anii de la mijlocul secolului al XIX-lea. În timpul Revoluției de la 1848, în Petiţia naţională, adoptă de Adunarea Națională de la Blaj se cerea înfiinţarea de şcoli românești în toate satele şi orașele, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii de teologie şi o universitate românească „dotată din casa statului”. Însuși Avram Iancu, eroul românilor de la 1848, în testamentul redactat la 2 decembrie 1850, își destina întreaga avere pentru înființarea unei academii de drept: „Ultimul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult succes, ba tocma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic. Nu știu câte zile mai pot avea, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar, și hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii pentru ajutor la înființarea Academiei de drepturi, tare crezând că luptătorii în numele legii vor putea scoate drepturile națiunii mele.”

După Revoluției de la 1848, prin numeroase petiții adresate de elita românească autorităților de la Viena, s-a solicitat crearea de școli pe seama românilor, inclusiv a unei universități. Şcoala a devenit o prioritate pentru români, ca de altfel pentru toate naţiunile din aria Europei Centrale. Istoricul literar Virgil Nemoianu atribuie, de altfel, etosului instruirii un rol central în crearea societăţii moderne în spaţiul Europei Centrale, spre deosebire de Europa de Vest, unde a fost dominant etosul protestant al muncii. În spațiul cultural al Europei Centrale și de Est, etosul instruirii a fost asumat de toate clasele sociale, care sperau că prin școală o nouă generație va reuși să treacă granița care îi separă pe oameni de libertate. Inclusiv aristocrația a identificat în etosul instruirii o cale de a-și legitima propria existență. Națiunile credeau că doar prin școală își pot revendica un loc în marea familie a națiunilor moderne ale Europei. Ideea școlii și a educației a fost leitmotivul discursului public al secolului al XIX-lea, cultura românească fiind un bun exemplu în acest sens.

Reinvestirea clădirii primei școli din Târgu Mureș cu rolul pe care l-a avut inițial, prin gestul simbolic al sființirii, reprezintă ritualul refacerii legăturilor noastre cu trecutul, cu memoria istorică a secolului al XIX-lea.