INTERVIU cu Ioana Mihaela ”Profis”, coregraf și profesor de dans modern

Ioana Mihaela Codreanu, una dintre cele mai iubite profesoare de la Palatul Copiilor din Târgu Mureș, povestește parcursul ei profesional și toate suișurile și coborâșurile de care s-a lovit de-a lungul carierei sale. Mihaela sau „Profis”, așa o știu copiii de pretutindeni care i-au fost elevi, este coregraf și profesor de dans modern la Palatul Copiilor din Târgu Mureș de peste 20 de ani și este persoana care a adus acasă sute de premii, trofee și medalii care reflectă implicarea și dedicarea ei.

Reporter: Cum ai început să faci asta?

Ioana Mihaela Codreanu: Eram profesor de muzică la Școala 20, actual Gimnaziul de Stat „Tudor Vladimirescu” și directorul de acolo m-a întrebat «Tu ce știi să faci, pe lângă muzică?» și mi-a venit să spun «Dans!». Îmi plăcea să dansez, îmi făceam singură coregrafii, dar nu știam cu ce se mănâncă. Și așa am început să predau 3 ore de dans pe săptămână.

Rep.: Ce te-a adus la Palatul Copiilor?

I.M.C.: Fosta profesoară de dans a plecat, iar în februarie 2001 a rămas Palatul Copiilor fără profesor de dans. Între timp, profesorii de la școală îmi făceau mie reclamă în fața directorului Palatului, dar eu nu știam nimic din toate astea. La un moment dat, în timpul unei ore de dans, m-am trezit lângă mine cu domnul director Nuțiu, un om foarte mare pe lângă mine; m-a luat de după cap, ca pe un copil și mi-a spus «Fată, eu vreau să vii la mine la Palatul Copiilor!».

Rep.: De unde ai avut inspirație să creezi mișcările de dans?

I.M.C.: Tot timpul am zis că de la Dumnezeu. Era ceva în interiorul meu, de la Mama Natură. Cred că a fost un talent ascuns al meu, pe care nu îl cunoșteam sau de care nu eram de fapt conștientă. Sunt foarte mulți oameni care merg pe un domeniu și au impresia că acolo le este menirea și că trebuie să facă acea meserie. Eu am crezut din clasa a 4-a că sunt făcută să fiu învățător, dar acum nu mi-aș da meseria pentru nimic în lume.

Rep.: Cum ești tu ca profesor?

I.M.C.: Mie mi se pare catedra o barieră. Eu o folosesc doar când trebuie să dau drumul la muzică sau când trebuie să fac anumite acte. În rest, pentru mine catedra este inexistentă. Sunt acolo între copii, lucrez odată cu ei. Copiilor li se pare foarte ciudat dacă eu nu îmi iau echipamentul de dans pe mine și se întreabă de ce nu fac și eu. Așa i-am învățat, așa m-am învățat și nu mă văd făcând altfel.

Rep.: Cum arată o oră de dans?

I.M.C:  Pun foarte mare accent pe creativitate. Copiii de clasele 1-4 știu cât știu și eu. Clasele 5-8 mă ajută să creăm coregrafiile împreună. Eu le dau o tematică de mișcare, un stil de muzică și îi las să gândească liber, să se miște în funcție de cum simt ei – 8 timpi, 16 timpi, 32 de timpi, cât le vine lor – și eu mă uit la elemente și le leg unele de altele. Apoi, fac joc de rol și îi pun pe ei să fie pentru puțin timp profesori, să îmi explice exact cum se face mișcarea pe care au gândit-o pe numărătoare. Astfel îi învăț că ei nu sunt doar niște roboței programați să facă niște mișcări și că tot ce se întâmplă cu corpul lor, cu mintea lor și cu sufletul lor este ceva logic, ceva care are și însemnătate, dar are și un înțeles diferit pentru fiecare dintre ei. Clasele 9-12 le las în deplinătatea absolută a creației, pentru că vreau să își elibereze personalitatea. Eu sunt doar coordonatorul, cel care pune cap la cap totul; le dau niște indicații ca să știe în ce direcție să o ia și atât. Procedând așa, mi-am dat seama că toți foștii mei elevi n-au învățat doar să execute ceea ce știu eu, ci au învățat să compună, să creeze, să simtă și sper că le-am dat tuturor dragostea asta pe care o am eu pentru dans.

„Prima mea echipă de performanță am format-o de la începători”

Rep.: Care a fost pasul spre performanță?

I.M.C.: În anul acela, 2001, de 1 iunie, am avut curajul să ies pentru prima dată cu o coregrafie în centrul orașului, la Ceasul cu flori. Nu aveam costume, nu știam ce pot să pregătesc. Mișcările erau puerile, erau ceea ce știam eu atunci. Copiii erau grupa de începători ai cadrului didactic care predase înaintea mea. Mi-am ales eu vreo 15 fete și am ieșit să dansăm în centru. Coregrafia a fost făcută pe piesa „De ziua ta” de la 3SudEst și numele trupei, pentru că trebuia să ne numim cumva, a fost ales în funcție de culorile pe care le aveau costumele fetelor: B&G. Acela a fost singurul dans. Pasul acesta și curajul meu l-au făcut pe domnul director să îmi ceară să lucrez cu normă întreagă la Palatul Copiilor. M-am bucurat enorm. Prima mea echipă adevărată s-a numit Baby Girls și a obținut nenumărate premii.

Rep.: Când te-ai specializat pe post?

I.M.C.: Acum 4 ani o colegă mi-a spus că există specializarea Coregrafie și la secția română, în cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș. Eu simțeam că nu po să spun că sunt coregraf pentru că nu am actul acela care să dovedească asta. Simțeam că sunt apreciată pentru ceea ce fac, dar ceva lipsea. Și m-am înscris. A fost o școală care m-a fascinat, mi-a plăcut enorm de mult! Interesant, profesoara mea de suflet de la facultate mi-a fost elevă și apoi am devenit eu studenta ei în facultate, iar asta a fost o onoare pentru amândouă.

Rep.: Au mai existat provocări pentru tine în facultate, ținând cont că aveai o experiență atât de vastă în spate?

I.M.C.: Toți aveau 20 de ani. Eu eram cea de 40 – dublul vârstei. Eu aveam pe un picior 20 de ani. Știam că am totuși condiție fizică, dar mi-era frică. Provocarea a fost pentru mine că am reușit fiind mamă, soție și angajată cu normă întreagă. Și am fost la toate cursurile! Mi se părea greșit să lipsesc, să mă fofilez, să îmi găsesc scuze. Am fost cea mai prezentă de acolo pentru că mi-a plăcut și am învățat enorm de multe. Și acum am impresia de multe ori că dacă spun că sunt coregraf, mă fălesc, dar într-adevăr, e o mândrie pentru mine.

Rep.: Sufletistă, caldă, Mihaela ține la copiii pe care îi învață să danseze ca la proprii ei copii. Pentru că ea nu îi învață doar dans, îi învață să se exprime, să se exteriorizeze, să creeze, să zâmbească; îi educă, îi alină, îi ia în brațe la fiecare reușită și este acolo pentru ei la fiecare competiție, fiindcă pentru ea asta nu e doar o carieră, e însăși viața ei.

A consemnat Anamaria Luisa MARCU