INTERVIU. Voleiul prin ochii unui antrenor de club privat

Un alt club privat care supraviețuiește din dorința antrenorilor, un alt grup de copii, de data aceasta și mai mici, care se antrenează când și cum pot, în funcție de sponsorizările pe care le primesc. Un alt antrenor fericit doar când vede zâmbetele fetițelor pe care le antrenează și care nu cere nici măcar o compensație financiară. Da, se poate. Trebuie doar să vrem. Adrian Pașcan, antrenor al echipei de volei din categoria speranțe de la CS Torpi vorbește despre dedicarea lui, pe care o face din pură pasiune.

Reporter: Cum ați selectat fetele?

Adrian Pașcan: Selecția a venit în timp. Am început cu echipa acum 3 ani de zile, s-a început ca proiect de sport de masă. Aceasta e ideea noastră – de sport de masă, nu de sport de performanță și ne dorim să lucrăm cu copii care au vârsta până în 14 ani. Pentru cei mai mari există alte cluburi, cum sunt CSU Medicină, CSS Târgu Mureș, care lucrează cu tineri până la 18 ani. Echipa care participă la categoria Speranțe are vârste cuprinse între 11 și 13 ani, de 13 ani fiind doar trei jucătoare, care anul următor nu vor mai fi în această categorie, restul vor fi tot speranțe.

Rep.: În ce competiții ați evoluat până acum?

A.P.: Înainte de pandemie cu un an am participat în Campionatul Național de Minivolei. A fot primul lor campioant, nu am avut pretenții. Fetele nu aveau nici măcar un an de vechime în volei, a fost un demers care să le ajute să se obișnuiască și să înțeleagă ce trebuie să facă. Primele meciuri mai importante au fost acum două săptămâni în Campionatul Național, la primul turneu pe care l-am organizat noi, aici în Târgu Mureș.

Rep.: Se organizează și cantonamente?

A.P.: Sunt, sigur. De exemplu anul acesta în vară am fost în Serbia într-un schimb de experiențe. O tabără de volei organizată de campionul olimpic mondial Vladimir Grbić, unde a participat și fratele lui, Nikola Grbić care anul trecut a câștigat Champions League-ul.

„Voleiul nu poate fi considerat o afacere. Voleiul e o gaură neagră în care intră bani, dar nu mai ies. Se cheltuie: pe echipamente, arbitraje, deplasări, mese, cazări, mingi, de toate. O simplă minge de volei la ora actuală costă 62 de euro”

Rep.: Cât de greu este să obțineți finanțări în calitate de club privat?

A.P.: Noi ne autofinanțăm, totul se face prin intermediul sponsorizărilor de care facem noi rost, sau prin donații, așa ne susținem. Avem această sală pe care plătim chirie, dar în rest, orice folosim, trebuie să plătim.

Rep.: Aveți un loc amenajat pentru antrenamentele de cardio sau alte antrenamente suplimentare pe lângă cele din sală?

A.P.: Da, există. Bineînțeles, noi colaborăm și cu un preparator fizic sârb, care a pregătit și  echipa națională a Serbiei de volei feminin, Nenad Đurović, care are o sală de forță unde facem antrenamente cu fetele. Pe lângă asta, facem și antrenamente în aer liber, la Platoul Cornești, încercăm toate variantele.

Rep.: Aveți concurență în oraș?

A.P.: Propriu-zis, la volei feminin, sunt trei participante în Campionatele Naționale: CSȘ Târgu Mureș, suntem noi și CSU Târgu Mureș. Din păcate, la minivolei este doar CSȘ Târgu Mureș, la categoria Speranțe suntem doar noi, la Cadete este din nou doar CSȘ și la junioare doar CSU. În loc să avem trei echipe, avem câte una la fiecare categorie. Încercăm acum o colaborare între toate cluburile. Această colaborare are în vedere promovarea copiilor pe care îi antrenăm, astfel încât ei să joace și la un nivel mai înalt. Noi fiind club privat ne dorim să putem furniza jucători la CSU, sau să facem antrenamente comune. Orice pentru binele copiilor.

Rep.: Câte antrenamente aveți pe săptămână?

A.P.: În vară, pentru că ne permitea timpul și făceam afară, aveam cinci antrenamente pe săptămână, de lunea până vinerea, de câte o oră și jumătate, chiar două. La ora actuală facem două, maxim trei antrenamente pe săptămână din cauza faptului că nu avem poziții în săli.

Rep.: Există o taxă pe care o plătesc cei care sunt înscriși la club?

A.P.: Nu este o taxă anume, însă se donează. Noi antrenorii nu luăm niciun ban, Facem asta pur și simplu din pasiune. Nu suntem angajați ai clubului, suntem pur și simplu colaboratori. Facem asta ca beneficiu pentru copii, ca să existe încă o echipă. Pro bono. Nu cerem bani.

Adrian Pașcan este alintat „bad guy” de către fete, datorită severității sale

Rep.: Ce satisfacții aveți în condițiile actuale?

A.P.: Fac asta din pasiune și eu zic că e de ajuns. Sunt pasionat, văd bucuria pură a unui copil! După ce termină junioratul, dacă va ieși jucător, văd mulțumirea lui. În viață, lucrurile bune ni se întorc întotdeauna.

Rep.: Dumneavoastră sunteți antrenor principal, cum vă delegați sarcinile?

A.P.: Noi nu suntem antrenor principal și antrenor secund. Noi suntem amandoi antrenori, sau cum le place copiilor să spună – bad guy și good guy. Eu sunt bad guy, iar colegul meu, Marius Zahan este good guy. Eu le mai cert, el le împacă. Părerea mea este că asta e una din soluțiile de a rezolva unele probleme din grup. Unul dintre noi trebuie să fie mai rău și altul mai blând. Așa ne împărțim noi rolurile, dar asta nu înseamnă că eu sunt mai rău decât el sau că el este mai rău decât mine. Discutăm toate antrenamentele înainte de începerea lor. Planificările pe lună le facem din timp, dacă într-o zi unul lipsește celălalt știe ce să lucreze cu fetele. Nimeni nu dă cu pumul în masă, tot timpul ne consultăm între noi.

Rep.: De ce să alegem voleiul și nu alt sport?

A.P.: Orice sport e bun. În primul rând este important să facă sport. Părerea mea este că pandemia a afectat foarte mulți copii și va afecta în continuare. Copiii n-au mers la școală un an de zile, n-au făcut niciun fel de mișcare, au stat toată ziua pe tablete și pe laptopuri. Cum interacționează ei unii cu alții? Ei nu mai colaborează, în afară de discuțiile cu părinții, nu mai au discuții față în față, nu mai comunică. De ce voleiul? E o mișcare, e un sport de echipă, nu este individual. E un sport în care jucătorul nu are contact cu adversarul. Jucătorii unei echipe sunt despărțiți de cealaltă echipă printr-un fileu. Și tocmai asta e esența. Totul constă în unitatea echipei. Obligatoriu, mingea trece pe la minim trei copii în fiecare fază de joc. Sunt șase în teren și fiecare ajunge obligatoriu și la serviciu. Mie personal mi se pare un sport mult mai interesant decât restul. Este ceea ce iubesc.

A consemnat Anamaria Luisa MARCU