Home / Cultură / Panotare II sau despre gândirea independentă

Panotare II sau despre gândirea independentă

Distribuie

Camera K’arte din Târgu Mureș găzduiește până în data de 2 decembrie o nouă expoziție sub numele „Panotarea etapa a II-a”, expoziție ce s-a dezvoltat dintr-un alt proiect expozițional desfăsurat în 2017 care are ca protagonist materialul atât de prețios, lemnul.

Așa cum artista Beatrix Bartha ne-a explicat, lemnul are poziția lui specifică în natură, în spațiile verzi din oraș, dar el ocupă un loc important și în casele oamenilor prin mobilierul cu care fiecare locuință este amenajată. Pornind de la o temă primită în timpul studiilor, Beatrix a transpus în lucrările sale problematica socială a arborilor urbani. Mai mult decât atât, călătoria artistei a purtat-o pe drumul eficientizării unei idei artistice până la momentul în care dorește să să inoculeze un brand personal de obiecte de mobilier produse cu plăci MDF.

Făcând abstracție de spiritul practic al artistei, Beatrix Bartha este un model de răbdare și înțelepciune. Toate aceste lucruri sunt ilustrate prin creațiile sale care pentru unii, așa cum ne povestește, pot fi ne neînțeles, dar pentru alții pot genera chiar revelații. Oricum ar fi, Beatrix trezește un sentiment estetic în ființa privitorilor, ceea ce prin definiție, nu poate fi caracterizat de indiferență sau pasivitate. Acesta este și scopul ei după cum vă puteți da seama din următoarele rânduri. Vă invit, așadar să parcurgeți călătoria gândurilor artistei Beatrix Bartha.

Reporter: Cum a început povestea aceasta inedită?

Beatrix Bartha: Eu am terminat Grafică la Cluj la Universitatea de Arte Plastice și eu când eram studentă știam deja că o să vin acasă și o să mă ocup cu plăci de MDF (high-density fibreboard-plăci aglomerate din lemn – n.r.), pentru că avem o fabrică ce produce ușile astea. Eu am început să studiez tema cu fronturi, cu lemnul etc., și mi-am dat seama că, de fapt, în grafica tradițională dacă ne gândim la tirajele din lemn, seamănă puțin cu tehnica asta, cu frezarea. Ai o bucată de lemn, MDF, că nu este lemn masiv, și efectiv mașinăriile îți desenează un model pe care tu l-ai conceput.

Rep.: Poți spune că este un fel de sculptură digitală?

B.B.: Eu zic că e între sculptură și grafică, sau mai mult un fel de pictură.

Rep.: În prima expoziție care a fost motorul? S-a schimbat asta între timp sau ai dezvoltat pe parcurs un nou concept pornind de la prima idee?

B.B.: Prima etapă, și titlul de acolo vine… La universitate, la fiecare jumătate de an trebuia să facem o panotare. Profesorul ne-a dat o temă… să găsim o problemă socială care ne afectează personal. Mie îmi place să mă plimb prin oraș și atunci mi-am dat seama că, nu știu… copacii sau arborii în România, mai ales în orașe sunt și ei acolo… nu știu cine aranjează chestia asta. Dacă ar trebui să fac o ilustrație sau o poză ca să arăt la cineva cum mă simt aici, atunci aș putea să fac o poză despre un copac tăiat și gata povestea. De aici am început, de la copac. Am desenat etapele copacilor, am făcut un parcurs după poze si atunci primul copac era sănătos și tot așa, tăiat puțin, și mai mult și mai mult și până la urmă a rămas doar trunchiul. Era interesant că am făcut după poze tot plimbându-mă prin oraș și am desenat cu indigo și am arătat profesorului și zice: „trunchiul ăsta seamănă puțin cu harta României”. Sunt detaliile astea mici, că faci tema și după aceea vezi.

Rep.: În expoziția de anul acesta există această continuitate, este o poveste construită, un parcurs?

B.B.: Aici diferența este că am început cu partea urbană, cu orașul, cum mă simt în oraș. Acolo erau documentate chestiile astea, copacii în oraș și acum am ieșit din oraș și am zis că trebuie să mă duc mai departe să văd… oare aceleași simboluri găsesc și în sate sau mai departe? Care este relația noastră cu ce e în jurul nostru și am căutat intenționat locuri unde am putut să fac niște poze care ilustrează haosul. De fapt și acolo este un fel de haos pe care omul încă nu a pus mâna și atunci mi-a venit ideea asta ca să vad cum rezolvă natura în sine problema asta. În haos am căutat culorile, elementele, formele care mă inspiră și care mă interesează și de fapt de acolo s-a născut ideea asta că nu trebuie să arăt toată poza, ci doar elementele care îmi plac.

Rep.: Ce forme, ce culori te inspiră? În afară de ceea ce vedem aici pe perete. Cum te oprești la un cadru? Cum selectezi o imagine?

B.B.: Și asta era o fază interesantă că mi-am dat seama că telefonul este un mini lightbox. Eram acasă seara și mă uitam la niște poze cu peisaje și mi-am zis că e interesant că la mine în cameră este întuneric și pe telefon pot să văd chestia asta, că nu puteam să ies fiind în pandemie. Și atunci m-am inspirat din formatul acesta al telefonului. Pozele le-am făcut cu telefonul în formele astea dreptunghiulare și le-am alungit un pic, și de fapt de acolo a venit ideea. Compoziția din fotografii o poți găsi și în desene. Plus că ușile de mobilier sunt ceva de genul, că au aceeași proporționare.

Rep.: În afacerea în care activezi te-ai gândit să integrezi mai mult din aspectul urban al copacilor, să atașezi estetica asta specială pe care ai gândit-o?

B.B.: Eu am decis să rămân în România, nu mă duc în Viena, nu mă duc nicăieri. Eu am oportunitatea aceasta cu firma și pot să elaborez aici ceva nou. Sunt două linii: o parte este pentru design-uri mai ușor de perceput și de folosit, și eu vreau să fac linia mea care este mai spre ceva neobișnuit. Următoarea temă la care m-am gândit pornește de la întrebarea: oare dacă noi facem ce facem în oraș, desing urban, cu copacii, oare ce se întâmpă în casele oamenilor? Problema asta vreau să o rezolv… tu cumperi mobilier cu fronturile noastre și tot rămâne acolo ideea de simbol de copac, elementul acesta… că avem copacul în pădure, pe stradă în oraș dar este si sub forma mobilierului în casa ta.

Rep.: Acesta ar fi următorul proiect pe care vrei să îl inoculezi? Etapa a treia a temei tale?

B.B.: Foarte multă lume spune că ceea ce văd în lucrările acestea este foarte neterminat. Și am încercat să explic că asta este și ideea. La panotare asta trebuie să facă studentul, ai avut jumătate de ani în care ai înghețat proiectul și te așezi, te uiți pe perete și vezi unde ai ajuns. Poate după asta nu o să continui de unde ai rămas că ți-ai dat seama de ceva. Cu ușile astea am făcut niște teste să văd cum iese. Liniile astea, ceea ce am făcut cu sârmă, relieful, seamănă cu desenele. În alt experiment am gravat în material, dar oricum intenționat le-am lăsat neterminate.

Rep.: Există atât de multe detalii în fotografii, apoi ai surprins esențialul în desene, iar în exemplul ușilor ai doar simboluri și mi se pare că ai simplificat până când a rămas doar esența. Este acest moment un pas spre următoarea expoziție care va fi diferită?

B.B.: Fix la asta m-am gândit că la următoarea panotare ar trebui să expun doar ușile. Există  modele de uși care au paternul pe tăblia ușii iar eu așa m-am gândit, să fac ceva neobișnuit. Spre exemplu m-am gândit să fac o frezare pe ramă nu pe tăblie pentru că așa ceva nu există încă. Ar trebui să apară în doi ani, dar depinde de multe lucruri.

Rep.: Care e povestea lightboxurilor?

B.B.: Era ultima Peninsulă la Cluj și acolo era o expoziție și eu le-am făcut pentru acel eveniment dar le-am expus aici pentru că proiectul cu copacul a ajuns acolo. Atunci am găsit stilul ăsta… încep să desenez sau să colorez și efectiv nu termin, doar las niște pete și atunci am zis că ar trebui să le introduc în expoziție pentru că astea sunt primele lucrări unde mi-am dat seama că nu trebuie neapărat să termin, că ajunge să arăt esența, ideea, nu trebuie forțat.

Rep.: Există un laitmotiv în ceea ce faci tu și anume faptul că nu trebuie neapărat să ajungi la un tip de final în partea asta de creație.

B.B.: Există mai multe etape iar aici avem surpinsă una dintre ele.Mai ales aici dacă vorbim despre un peisaj simplu, omul își dă seama că sunt o mulțime de flori, deci las omul să vadă. Când privești lucrarea poți să îți imaginezi.

Rep.: Cum te hotărăști să te oprești la timp astfel încât să nu fie prea insuficient surprins sau să nu fie prea explicit? Cum ai găsit măsura?

B.B.: Întotdeauna mă gândesc la asta: sunt compoziții deschise și dinamice. În desenul unde sunt florile, tufișul acesta, totul este foarte echilibrat față de alt desen unde elementele sunt foarte împrăștiate. În general mă opresc când văd că văd că devine puțin enervant pentru cine privește… să fie 60% enervant. Să simt că cineva poate să fie enervat de faptul că desenul nu e terminat. Mie îmi place stilul japonez unde totul este alb, steril și cineva trage o linie deși totul poate fi meditativ, dinamic, minimalist. Eu asta combin cu gândirea noastră ce ține de haos.

Rep.: Pe mine mă trimite cu gândul la presiunea asta socială care există pe umerii oamenilor. Ideea că ai ajuns la o anumită vârstă la care trebuie să ai niște realizări pentru că toată lumea le are. Fie că e vorba de căsătorie, fie că e vorba de o casă, fie că e vorba de bani, te întrebi de ce nu ești în rând cu lumea. Mi se pare că ceea ce ai construit tu duce la filozofia asta de viață care spune că nu ești greșit dacă nu ai bifat pe lista vieții toate obiectivele astea până la o anumită vârstă.

B.B.: Asta e și ideea cu panotarea. Și profesorul nostru ne-a explicat că nu trebuie să termini o pictură ca să îți dai seama de ceva anume. De ce desenezi? Desenezi pentru că trebuie să observi ceva sau ca să înțelegi mai bine. Dar ce se întâmplă dacă eu am tras două linii și am înțeles deja? Atunci pot să merg mai departe. Când eram mică mergeam la Palatul Copiilor la cursuri de pictură, iar când pictam cu tempera sau cu acuarelă, întotdeauna profesoara ne spunea să nu lăsăm o pată albă. La pictură ai impresia că e greșit dacă nu ai terminat. Și probabil nu am uitat asta. Probabil a rămas în subconștient. Eram un copil extrem de cuminte și eram creativă în modul meu dar cu chestia asta am simțit că trebuie să fiu puțin mai rebelă.

Rep.: Ai avut momente în care nu ai crezut în ceea ce faci? Sau te-au influențat părerile celorlalți?

B.B.: Nu, eu am ajuns la momentul în care accept etapele acestea. Dar am văzut pe fața oamenilor că pentru unii este un nonsens ceea ce fac dar nu mă influențează asta.

Rep.: Te-ai gândit să explorezi și alte zone, alte teme pe care să le transpui în estetica ta?

B.B.: Cu oamenii nu prea m-am ocupat până acum. Am două teme la care mă gândesc: oamenii și animalele. Dar încă nu știu dacă să le mixez sau să le mă ocup separat. Animalele sunt de mai multe categorii, animale domestice, sălbatice… Mai este și tema formelor organice versus geometrice. Și ideea asta să simplific cât mai mult tema cu ușile, să găsesc o formă care este foarte complexă dar care să fie foarte simplificată până la esență. Când merg pe stradă sau în locuri care pe mine mă liniștesc sau pe mine mă influențează, caut cum pot să simplific ce văd ca să fac un model de ușă pentru a aduce modelul în casă. Problema mea este următoarea: cum pot să creez cu tehnologia asta un nou model. Pe ce drum trebuie să mă duc, ce trebuie să văd, de unde să mă inspir ca să pot să spun că am făcut eu de la zero un model, că a fost o călătorie. Și dacă o sa ajung acolo o să fac o expoziție cu asta, cu ușile. Sau o să expun trei modele și împrejur să pun schițe. Contrastul acesta cu nimic și cu haos. Un profesor de-al nostru ne-a zic că în viață o să te ocupi de maxim cinci teme. Și pe astea ori le îmbini cu timpul, ori o să le explorezi separat. Nu poți să te ocupi cu 100 de teme pentru că nu o să prinzi esența niciodată. De fapt, asta trebuie să faci, să te cunoști pe tine ca să vezi ce te preocupă.

Beatrix Bartha ne învață că fiecare etapă a unui proces este importantă și că dogmele acestea sociale pot fi sparte atunci când crezi cu adevărat în forțele proprii. Efectul de turmă poate să inhibe libera exprimare, părerile profesorilor pot să nască în tine crezuri de nestăvilit, arta poate să fie sursă de venit, sau poate că ne învață alte lucruri la care eu nu m-am gândit. Până la urmă, arta este subiectivă iar părerile cu cât sunt mai împărțite, cu atât validează mai bine un produs artistic. Sau poate doar m-am emoționat eu în fața unui concept pe care l-am interpretat ca fiind unul măreț. Frumosul artificial este făcut de mâna omului. Iată că uneori, unde pune omul mâna poate ieși ceva bun.

A consemnat Mălina MORARU


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Dotări noi pentru școala din Acățari

Distribuie Conducerea Primăriei Comunei Acățari a atribuit, în data de 18 martie 2024, societății Dac …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.