Lili Lazăr- “Pictura, pasiunea care îmi colorează viața”

Nu întâlnim niciodată oameni din întâmplare. Îi întâlnim pentru a ne bucura de ei. Cu atât mai mult cu cât, uneori cunoști o persoană și ai un puternic sentiment de familiaritate, ca și cum v-ați cunoaște de o viață. Liliana Lazăr este exact genul despre care vorbesc, unul pe care ai vrea să îl ai în preajmă, în inimă, minte și agenda de telefon. Prin talentul ei și abilitatea către artă, susținute în permanență prin efort, repetiție, învățare, prin felul ei deschis, gata oricând să împărtășească cu tine o vorbă bună, cu siguranță scrie o pagină frumoasă în cartea vieții tale. Haideți să o cunoaștem!

Reporter: Artiștii sunt mai sensibili, au un farmec aparte, se mai spune despre ei că respiră alt aer și că sunt mai pasionali. Este adevărat?

Lili Lazăr: Cineva a spus: „un artist poate fi un boem, serios sau neserios, vesel sau foarte trist.” Nu m-am văzut artistă, dar sunt o fire artistică, prea sensibilă pentru vemurile acestea gri și pentru orice vremuri. Datorită acestei sensibilități exagerate am urmat căi grele ca să „mă fac om mare”. Înclinația pentru artă este ceva cu care te naști. În școala primară am făcut vioară, dar nu era de mine, mi-am dat seama că nu voi fi niciodată violonistă, în schimb, desenul nu m-a făcut să simt vreun blocaj. Deseori admiram alte desene și-mi spuneam “așa ceva pot să fac și eu”!, dar timpul a fost și este principalul meu dușman, nu se dilată de dragul meu mai niciodată!

Reporter: Povestește-ne câte ceva din anii copilăriei.

Lili Lazăr: Am crescut la țară, dar la 10 ani visam să plec la oraș la școală.  Șansa a venit în chipul unui băiat de pe strada noastră care desena și picta, era băiatul învățătoarei mele.  Ea este cea care a văzut în mine un oarecare talent și „m-a dat pe mâna” fiului ei, care m-a învățat atât cât să pot lua examenul de intrare la Școala de Arte din Târgu Mureș. Pe vremea aceea erau puține feluri de-a „ajunge la oraș”. Aveam 10 ani și următorii patru mi-i amintesc ca pe o perioadă grea, plină de frici, copil singur la internat sau într-o casă primită de tata de la serviciu, în care mă speria întunericul și orice zgomot. Școala de Arte cu program și dimineața si dupa mesele, cantina și dormitul la internat au fost un greu test pentru un copil singur în oraș. În formarea mea ca om, cred că au avut cel mai mare impact psihologic. Drumul acesta, însă, s-a oprit în clasa a 8-a, în momentul în care tata a spus „n-ai ce face cu pictura, trebuie să faci un liceu din care să ieși cu o meserie”!

Reporter: Și ai ascultat sfatul tatălui tău. Ce meserie ai ales?

Lili Lazăr: Am o meserie frumoasă, sunt graphic designer la o companie producatoare de medicamente, unde m-am angajat imediat dupa liceu. În toți acești ani am suferit continuu de faptul că sunt închisă undeva cu program strict, să muncesc ca un robot, eu, care iubesc natura și soarele și norii până la lacrimi. În fiecare zi mă gândesc să plec, am 100 de planuri mereu, am liste nesfârșite cu treburi de făcut. Am în minte zeci de tablouri ne-pictate și zeci de povești ne-scrise, zeci de păduri și dealuri necălcate în lumina oricărui soare – primăvara, toamna, la apus sau după nori. Natura mă copleșește mereu.

Reporter: Dorul de pictură te-a urmărit în tot acest timp?

Lili Lazăr: Am redescoperit pictura de cățiva ani, știți cum este când copii cresc și pleacă, rămâne un loc gol și trebuie umplut. Îi mulțumesc prietenei mele Rodica Vescan, care mi-a fost exemplu în a mă lupta să fiu eu însumi. Ea este o talentată artistă profesionistă, iar stilul ei personal de-a picta m-a impresionat din „preistorie” și până în ziua de azi! am descoperit alături de ea bucuria taberelor, am întâlnit oameni frumoși, talentați, plini de pozitiv și liniște interioară în contrast cu veșnicul meu zbucium. Între timp am căutat răspunsuri și la Școala Populară de Arte din Târgu Mureș, am găsit prea puține, însa este un loc pe care unii dintre profesori îl înfrumusețează mult.

Reporter: Cum se împacă pictura cu meseria de graphic designer?

Lili Lazăr: Sunt într-un moment de cumpănă între „vrabia din mână și cioara de pe gard”, între serviciu și libertatea de a picta. Am și prins aceste vremuri grozave care îmi țin balanța încă în echilibru! nu pot alege, încă! deși se spune că în fiecare moment facem o alegere, consider că alegerile mele au fost totuși forțate, obligată să le fac într-un anume fel, acela responsabil.

Îmi consum tot concediul de odihnă mergând în tabere, pictez cu mult drag, teme diverse, lucrări mari și mici, cât mă lasă timpul, lumina și sănătatea. Taberele sunt în locuri minunate mereu, sau ochii mei așa le percep, datorită libertății pe care mi-o dau, eu fiind „înregimentată” imediat după liceu în programul de fabrică.

Reporter: Ce roade ai cules de pe urma experiențelor și talentului?

Lili Lazăr: Pictez, desenez, am ilustrat anul acesta doua cărți pe teme religioase și fac afișele Asociației Artiștilor Plastici Mureș unde sunt și membru în Consiliul de conducere. Aparțin și Asociației Artiștilor Plastici Cluj, unde am cunoscut oameni de excepție și alături de care am petrecut zile frumoase în câteva tabere de creație în unele dintre cele mai minunate locuri ale acestei țări cum sunt Apusenii sau Bucovina.

În ultimii ani am participat la fiecare expoziție colectivă unde mă puteam încadra în tema dată de la Galeria Unirea din Târgu Mureș și la câteva expoziții din țară: Cluj, Turda, Suceava, Târgoviște, Baia Mare, Satu Mare. Pictez tot felul de teme, impuse sau nu, mă împac cu toate, nu e mare diferență între pictura clasică și cea modernă.

Reporter: Eu când văd o câmpie cu flori, văd o câmpie cu flori. Cum o vede un artist?

Lili Lazăr: În fața unor elemente din natură, de exemplu, o câmpie cu flori de care spui, cu un deal în spate și cerul albastru, un copac care taie monotonia câmpului, le gândesc așa: iarbă, flori, copac, nori, cer, perspectivă, adâncime, ritmuri. Îmi fac o imagine în minte. Tehnic, prima zonă ritmică, clară, a doua este estompată și are o anumită culoare, a treia este o pată albastră care trimite în depărtări. Pictura e o joacă. De-a culorile și ritmurile.

Reporter: Care e locul tău preferat în care te aduni sufletește?

Lili Lazăr: Am construit o grădină așa cum am visat, unii spun că este artistică și romantică (ca mine, haha) în fiecare colțișor, am zeci de plante care au nevoie de îngrijire și 5 pisici care au nevoie de iubire. Am adunat plante cât pentru o grădină botanică, dar ele sunt tot mai mari și mă înghit! Am început procesul invers, acela de tăiat, schimbat locuri, renunțat la unele.

Acasă mă simt foarte bine și lucrul în gradină îmi golește mintea de orice gând rău. Răutatea lumii mă miră și mă copleșelte de câte ori am de-a face cu ea, eu fiind un om discret și liniștit, nu ar trebui s-o atrag în nici un fel. Reporter: Ai neîmpliniri? Cum le gestionezi?

Lili Lazăr: Neîmplinirile mele în domeniul artistic m-au urmărit toată viața. Dar, ca o compensație, fiica mea și partenerul ei de viață sunt artiști! Arta ca meserie! moderni, tineri și frumoși, sunt pe o scară ascendentă, atât în țară, cât și peste hotare, iar eu sunt mândră de fiecare reușită a lor.

De multe ori am văzut viața ca pe un basm, sunt o visătoare, uneori îmi creez lumi proprii, colorate și pline de magie, alte ori sunt foarte “cu picioarele pe pământ”! Cineva spunea odată că arta este imprevizibilă. Știi de ce? Pentru că e cea mai apropiată de viață, iar viața este imprevizibilă în fiecare zi, în fiecare moment.