INTERVIU. Gavril Cadariu și Alina Nelega împreună pentru o nouă premieră

Regizorul Gavril Cadariu împreună cu scriitoarea dramatică Alina Nelega pornesc împreună într-o călătorie în spațiul scenic pentru a construi un spectacol nou cu actorii Companiei ”Liviu Rebreanu” ai Teatrului Național Târgu Mureș, și una dintre studentele Universității de Arte. Cei doi împărtășesc o experiență bogată fiind împreună în viața de zi cu zi, dar lucrând adesea în echipă la realizarea spectacolelor. Inspirată parțial după romanul „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” dar diferit ca subiect și tratare, „Niciodată” spune povestea Monei, o tânără profesoară de limba română într-un oraș din Ardeal. Repetițiile urmează să înceapă în luna februarie, iar premiera este planificată pentru luna mai. Despre concept, așteptări, procesul de lucru am povestit cu Alina și Gabi care au răspuns cu generozitate provocării mele.

Despre libertate

Reporter: Cum s-a născut acest proiect?

Gavril Cadariu: E o provocare pe care Nicu Mihoc, directorul artistic al Companiei „Liviu Rebreanu” al Teatrului Național din Târgu Mureș ne-a lansat-o Alinei și mie pentru ca ea să scrie și eu să regizez un spectacol anume pentru trupa română a Teatrului Național. Alina s-a gândit mai mult la ce am putea să facem împreună. Noi am lucrat la majoritatea spectacolelor pe care le-am făcut împreună pe textele Alinei, ba la Ariel, ba la Național, ba în altă parte la Craiova, la Iași, la Baia Mare, spectacole de teatru dramatic, spectacole pentru copii. Ea îi cunoaște foarte bine pe actorii de la Național, a fost până în 2017, timp de 6 ani de zile director artistic al companiei române, deci s-a gândit la ei, la ce ar fi important având în vedere faptul că urmează în această stagiune, respectiv în 2022 tot anul este unul aniversar al trupei române, 60 de ani de existență, ceea ce e o cifră dar poate că semnificația lui include acest și acest gând de a vorbi despre un trecut nu foarte îndepărtat care este în multe privințe prezent în conștiința, în sufletele și într-un tip de moralitate și de comportament al zilelor noastre, în noi cei de astăzi. Să vorbești despre această perioadă, nu de mult consfințită în istorie ca „regimul lui Ceaușescu” până în 1989 când a fost acea revoltă, revoluție, și de acolo încoace suntem într-o zonă de democrație, de libertate, de acces la foarte multe libertăți, de intrare în Uniunea Europeană și așa mai departe, lucruri care sunt ale prezentului, dar cred că accentul în roman dar în același timp și în textul pe care l-a scris Alina este mai mult despre libertate. În orice tip de regim, de context de asuprire al comunității, în primul rând este vorba despre libertate. Și dacă putem să cântărim și să evaluăm cât de cât ce se vede, ce se întâmplă, apropo de libertățile pe care le avem acum în comparație cu ce tip de viață am dus până în 89, noi care am mai traversat o parte din ea, inclusiv personajele care sunt în această zonă, putem să spunem că avem foarte multe libertăți și drepturi consfințite prin lege, ale omului, și în sfărșit. 

Alina Nelega: Textul nu a fost o comandă, el s-a născut din propunerea lui Nicu Mihoc, directorul artistic al companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Târgu Mureș, de a reveni la teatru, după o absență de vreo trei ani, timp în care am scris și publicat două romane. Nu aveam nimic pregătit, deși dorința de a lucra din nou la scenă mă rodea, cu sau fără Covid. Cunoșteam bine actorii Naționalului, pe unii chiar de indecent de mult timp… Puteam scrie orice, deci – și, fiindcă îmi place mult să lucrez pe studio, mă gândeam la o piesă în două-trei personaje, mai simplu de produs și de lucrat. Erau multe idei, dar, tot într-o discuție cu Mihoc, el s-a gândit că am putea face o piesă după romanul  meu „Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat”. Primul impuls a fost de a zice „nu”, dar apoi ceva m-a tras spre zona sugerată de Nicu, m-am jucat cu posibilitatea și s-a născut niciodată. De la două-trei personaje la douăzeci și cinci e un drum lung, dar așa s-a întâmplat…

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…niciodată

Rep.: Cât de mult este textul inspirat din romanul tau?

A.N.: Câteva, nu multe scene din text pornesc de la scene din roman, dar nu sunt identice. Povestea e, de fapt, cu totul alta, deși tema piesei, fondul moral este același cu cel din roman. Cumva, cele două povești se completează, ca și titlurile: ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat… niciodată. Pentru mine a fost întotdeauna interesant să văd cum un discurs narativ se poate transla în dramaturgie. Am făcut asta încă de la primul meu volum, „Teatru și povestiri”, apărut la Unitext acum vreo douăzeci și ceva de ani… Chiar prima mea piesă, „Una cosa mentale”, pleacă de la o povestire pe care, la sugestia lui Gabi Cadariu, am transformat-o în piesă de teatru. Era o povestire de patru pagini, și a ieșit un text de vreo patruzeci… 

G.C.: Personajul principal al textului de teatru este o tânără profesoară de limba și literatura română ajunsă într-un oraș unde trăiesc cele două comunități în principal, cea română și maghiară, și unde încearcă să își exerseze propria libertate supunându-se până la urmă solicitărilor profesionale, ale regimului, în sfârșit aici ne referim la limbă, la cultură, la curricula din școală, la condițiile de existență și la foarte multe aspecte care sunt cu foarte multă privațiune de libertate. În același timp acea ființă este dominată de un tip de libertate care aproape că frizează realitatea imediată, în sensul în care parcă ar avea un timp de autism ca să zic așa, personajul pentru că își conservă această libertate. Cum e să înțelegi libertatea? Un exemplu pot să dau, din ceea ce am citit… deținuții politici aveau o libertate interioară chiar fiind închiși, libertatea spirituală… de a fi prezent spiritual în conexiune cu sine însuși. Despre acest tip de libertate cred că încercăm să vorbim, ăsta ar fi motorul spectacolului. Ca și concept de realizare presupune, în gândirea noastră, mai multe planuri ale realității în care noi încercăm să contextualizăm tot acest parcurs narativ al acestui personaj cu celelalte personaje care sunt prezente în viața ei, într-o perioadă destul de scurtă începând din 1989, primăvara de la cutremurul care a fost în martie, până la momentul din decembrie, 89 cu revoluția, lucruri care arată un tip de traseu narativ pe care încercăm să îl povestim în mai multe planuri.

Rep.: Cât ai păstrat din trăirile personajului Cristina în povestea Monei? 

A.N.: Îmi place să cred că ele sunt surori, seamănă în mare măsură, dar situațiile sunt diferite, poveștile sunt altele. Iar personajul se caracterizează cel mai bine în situație, nu?

Rep.: Comunismul este un subiect pe care îl abordezi adesea. Ce te face să te reîntorci la el?

A.N.: Am trăit jumătate din viață în comunism, iar jumătatea cealaltă, după comunism. Că o recunoaștem sau nu, comunismul a fost o traumă, colectivă și individuală. Iar meseria mea este să explorez traumele și niciodată această călătorie nu se va termina. Până la urmă, cum spunea Lucian-Dan Teodorovici, oricâte cărți sau piese aș completa eu, ar apărea despre comunism, tot nu vor fi prea multe.

Rep.: Cei care au trecut prin acest eveniment o să empatizeze cu acest sentiment de privare a libertății. Considerând că generația nouă trăiește într-un soi de libertate absolută dacă e să ne gândim, se poate face orice, ce impact credeți că o să aibă asupra tinerilor subiectul acesta?

G.C.: O mică experiență în zona aceasta există. Noi am mai deschis cutiuța cu subiecte care sunt cu referire la constrângeri, la dictatură, la forme de putere asupritoare, la privațiuni de libertate în mai multe spectacole. Pe Alina, în mod particular o preocupă zona asta, vorbim de „Amalia respiră adânc”, monodrama pe care a scris-o cu multă vreme în urmă și care are o carieră destul de frumoasă, în țară a fost montată de cinci, șase ori, tradusă în cehă, poloneză, în franceză, engleză, germană, un spectacol care vorbește despre traseul unei fete și despre felul în care a reușit să supraviețuiască regimului comunist, deci preocuparea în această zonă există. Spectacole cu discuții cu publicul, mai ales cu tineri de vârstă de liceu am avut, în care erau surprinși, firește de realitățile pe care le povesteam dar la modul destul de suprarealist adică: „chiar s-au întâmplat lucrurile astea?”. E o zonă foarte greu de prins cu atât mai mult pentru cei tineri. Dar percepția asupra faptelor și asupra unui tip de traseu uman au rezonanță în public, în orice tip de public. Noi citim texte, vedem filme care fac referire la perioade istorice de mult apuse, cu tot felul de subiecte…natura umană este cam aceeași deci poți să înțelegi, realitățile în schimb sunt controlabile sau verificabile. Istoria se scrie de către unii și e important în acest tip de demers să fii fidel unui tip de stare psihică în principal.

Împreună la scenă, în viață…„e un dans în doi”

Rep.: Cum s-a dezvoltat această relație profesională între voi, în afară de cea personală? Cum vă împărțiți sarcinile în procesul de construcție al unui spectacol?

A.N.: Un text nou are, inevitabil doi autori: dramaturgul și regizorul. Nu e ca și când ai monta un autor antologic, o poveste cunoscută și pe care regizorul o lecturează scenic într-o nouă interpretare. Într-un text nou, povestea e foarte importantă, fiindcă publicul o vede pentru prima oară, iar aici e răspunderea dramaturgului. Chiar la elaborarea textului, noi lucrăm împreună, țin cont de sugestiile lui și de instinctele lui scenice. Gabi și cu mine am lucrat de multe ori în felul acesta și ne completăm destul de bine. El înțelege nevoia mea de a mă implica la scenă și de a propune, se dă un pas în spate, iar eu înțeleg nevoile spectacolului, fiindcă am regizat eu însămi și nu idealizez textul, mă dau un pas în spate când e nevoie ca el să preia conducerea. E ca un dans în doi, unde încercăm să ne armonizăm. Probabil faptul că ne cunoaștem și ne simțim unul pe altul ne ajută să ne reglăm ritmurile emoționale și intelectuale. Iar actorii au înțeles de fiecare dată acest lucru și au contribuit de multe ori la soluțiile scenice și la transformările textului, fiindcă sunt, la fel ca noi, motivați de spectacol. E o relație de parteneriat în generarea spectacolului și una de echipă, în execuția lui. Ce poate fi mai bine?

G.C.: Am lucrat destul de mult împreună și suntem împreună iar ceea ce ne poate defini este un tip de compatibilitate în munca de creație teatrală în sensul în care, în mod distinct, nu ne împărțim în autor și regizor… eu nu sunt autor, chiar deloc, ea este autoare dar apropo de concept, despre modul cum lucrăm suntem împreună de fiecare dată când lucrăm, mai ales pe textele scrise de ea.

Rep.: Ați făcut o alegere pentru personajul principal, este vorba de Denisa Rogoz, studentă la masterat în anul doi  la Universitate de Arte. Cum credeți că se va descurca între atât de mulți actori cu diverse niveluri de experiență, fiind o distribuție destul de mare de 25 de personaje?

G.C.: Există acest tip de prim contact, ca să zic așa, dar sunt foarte mulți actori cărora le place să „moșească”, să ajute, să spună, și unul dintre ei este Nicu Mihoc care este și tatăl acestei fete, a personajului, iar el a jucat în multe spectacole pe care le-am făcut eu pe textele Alinei, Alina ca regizoare, care este un partener senzațional. Dacă suntem împreună atunci avem grijă unul de altul. 

Rep.: Urmează a fi construit un spectacol complex, tridimensional, cum bine spune regizorul Gavril Cadariu în care vor exista momente muzicale, momente de animație toate acestea legate de tema care a marcat trecutul României și care și-a lăsat amprenta în prezentul nostru, și cu siguranță și în viitor, comunismul. 

A consemnat Mălina MORARU