Home / Cultură / Despre regie și viață cu Adi Iclenzan și Cristian Theodor Popescu

Despre regie și viață cu Adi Iclenzan și Cristian Theodor Popescu

Distribuie

În cadrul evenimentului „Dialog între generații”, organizat de Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național Târgu Mureș,  regizorul Adi Iclenzan și prof. univ. dr. habil. Theodor Cristian Popescu vorbesc despre regie, întrunind mai multe aspecte ale vieții artistice.

Așa cum este descris evenimentul, „Dialog între generații” continuă o serie de conversații între profesioniști din domeniul teatral. Temele sunt mai degrabă privite ca puncte de intersecție în creația celor doi regizori și ca premise ale dezbaterii. Totuși, scopul real al evenimentului este inițierea unui dialog liber. Filmările au fost realizate de New Generation la Bastionul Măcelarilor din Cetatea Târgu Mureș, sediul 3g HUB & Teatru74. Evenimentul este inclus în proiectul „Între! Conjunctură digitală pentru dialog cultural”, proiect derulat cu sprijinul Ministerului Culturii din România. Partenerul evenimentului este  Universitatea de Arte Târgu Mureș, iar proiectul areca sponsori  Maviprod, Aquaserv Azomureș, Farmec, Eon România.

Rezumat despre comunism

În prima parte a dialogului cei doi regizori au abordat tema comunismului, unde fiecare dintre ei și-au amintit evenimente personale din perioada pe care au trăit-o în regimul comunist, fie că ilustrează perioada studenției sau a copilăriei, fie că sunt amintiri povestite de părinți. Ideea principală a discuțiilor se referă la libertate și la ce influențe a avut de fapt privarea de libertate în conștiința celor care au traversat această perioadă. Adi Iclenzan spune că din perioada anilor 80 își poate imagina întunericul și frigul, ceea nu este departe de ceea ce Theodor Cristian Popescu împărtășește, el parcurgând liceul, școala militară și primul semestru de facultate în regimul ceaușist. „Îți imaginezi cam bine”, spune Cristi Popescu. „Cam așa se defineau. Ne intrase o spaimă care încă e, cred că la mulți dintre cei care am trăit o perioadă substanțială din viața noastră. Vezi că suntem obsedați de căldură. În multe țări occidentale o temperatură de 19 grade este o temperatură confortabilă. Am trăit un timp în Canada și acolo erau scandaluri imense între chiriașii români și proprietari canadieni, legea canadiană spunând că dacă ți s-au furnizat 19 grade nu te poți plânge legal, tot ce de-aici în plus poți obține sau nu, dar românii sub 24 de grade înnebuneau, li se părea că e frig…deci cumva consecințele astea rămân, și întunericul la fel (…) Efectiv secretarul de partid venea și ne stingea lumina să plecăm acasă. Intra la nouă sau la zece. Noi funcționăm ca învățământ seral atât cea de teatru cât și cea de film. Practic noi veneam la școală la șase, dacă ne stingeai lumina la nouă, era destul de brutal”. 

Regizorul Cristi Popescu mai povestește despre cum spectatorii mergeau în sălile de teatru cu mănuși și fular, temperatura din interior fiind foarte scăzută, dar cu toate acestea actorii se bucurau de un număr mare de spectatori. El explică faptul că acest fenomen se datorează dorinței de libertate, necesității de a auzi că „se spune ceva”, sentimentului de eliberare, și în cazul spectacolelor de teatru „ era una din marile complicități, cea între public și spectacol. Practic era un loc de adunare în care sperai că în spatele unor aluzii culturale, se strecoară un fel de doză de libertate, un fel de aluzie la ceva ce nu mai e minciuna asta în care trăiești, un fel de ac care înțeapă balonul și balonul mai și pocnește din când în când. Sigur, asta nu era totul dar asta era poate orgasmul suprem, dacă vezi un spectacol bun și ți s-a dat și satisfacția asta că s-a zis ceva, s-a zis în sfârșit ceva, nu suntem nebuni. Trăiam în minciuna asta adică ne era frig și foame dar ce era mai brutal era că noi trebuia să pretindem că suntem foarte fericiți”

Libertatea de după și ce facem cu ea

Adi Iclenzan și Cristi Popescu mai discută în cadrul dialogului despre conceptul libertății de după revoluție, transformările pe care poporul român le-a suferit, paradoxul în care vechile principii sau crezuri se împletesc cu un soi de delăsare colectivă din care românii se regăsesc în mrejele unui vârtej de neseriozitate ludică unde nu se poate spune cu exactitate dacă mai credem sau nu în ceva, unde nu există neapărat o claritate a raportului dintre drepturile și obligații. Cristi Popescu este de părere că „noi suntem țara lui Caragiale și noi avem o abilitate a acestui popor, cu părțile rele dar și cu părțile foarte bune, de a nu lua nimic în serios dar asta într-un fel este și o cale de a ne salva spiritual, că nu putem crede în nimic cu fanatism, nu putem, nu avem instrumentul cu care să credem fanatic în ceva. Vorbesc de o majoritate, sigur(…) dar eu simt că majoritatea populației în România nu poate îmbrățișa o ideologie în mod fanatic, oricare ar fi ea și că asta e într-un fel și salvator”. 

Pe de altă parte Adi Iclenzan consideră că lipsa de credință în ceva ne duce într-un prag în care se dezvoltă un soi de individualism nesănătos unde fiecare luptă pentru el și există o atitudine prin care oamenii își pun piedică unii altora, acumulându–se frustrări iar lucrurile fiind aproape imposibil să ajungă constructiv într-o direcție sau alta pentru că „nu are ce să ne adune împreună pentru ceva, asta ar necesita să crezi în ceva (…) sigur, are farmec, are umor dar până la urmă când tragi linie la finalul zilei, eu nu cred că dormim foarte bine, satisfăcuți și plini și împliniți și cu umor”. În acest sens Cristian Theodor Popescu adresează o întrebare: „n-am pierdut cumva vocația fericirii?”. Regizorul este de părere că ar trebui să ne bucurăm mai mult de lucrurile bune pe care le facem, de libertatea pe care totuși o avem și afirmă că „arată îngălat și ticăloșit în jurul nostru totul, dar în același timp suntem teribil de liberi, foarte liberi. Nu e așa prin alte părți”. Din această discuție cu argumente foarte pertinente pentru subiectele abordate, se poate extrage o scurtă concluzie și anume vorbele lui Cristian Theodor Popescu ce subliniază că „dacă apreciem ce avem atunci putem să și apărăm”, asta în contextul în care cel puțin la noi în țară încă se mai poate vorbi liber despre crezurile noastre.

Lecție despre eșec

Pornind de la subiectul abordării unei strategii pedagogice și regizorale, deopotrivă ce servește construirii tinerilor regizori, pe de o parte și actorilor pe de cealaltă parte, s-a adus în discuție tema eșecului în domeniul artistic și a modului în care eșecul trebuie tratat de către profesori și totodată de către studenți pentru a materializa într-un sens pozitiv efectele acestuia.  Din acest punct de vedere, Cristi Popescu este de părere că „ideea oricărui învățământ artistic nu e că odată ce ai făcut o temă, acum o știi, ci te-ai confruntat cu un anume fel, în care într-un anume context anumiți artiști s-au confruntat cu misterul existențial așa. Te întâlnești și tu cu asta și cel mai adesea eșuezi și aici e o filozofie pe care încă nu știm să o abordăm pentru că pe de o parte ne dorim ca toți studenții noștri să fie buni și să arate examenele strălucit, pe de altă parte ăsta e locul în care eșecurile ar trebui să fie privilegiate și din confruntarea asta de câte ori cineva cade înfrânt, se trezește mai lucid”. Relația cu eșecul în profesia regizorilor, actorilor, artiștilor în general, este una foarte importantă, așa cum a subliniat și regizorul Adi Iclenzan în cadrul discuției, motoarele repetițiilor premergătoare înfăptuirii unui spectacol fiind căutarea și eliminarea unor variante. „Asta e ceva ce ar trebui să intre în conștiința artistului încă din facultate, că eșecul face parte din profesia noastră”, completează Adi Iclenzan. 

Dacă în școală sau acasă, în viața de zi cu zi suntem programați în așa măsură încât să privim eșecul ca pe ceva negativ, notele, calificativele primite la școală fiind un sistem de referință foarte important, artistul trebuie să valorifice în misiunea lui efectele eșecului. Dintr-un moment de cotitură poate să se nască în procesul artistic, un element important în construcția unui spectacol, dar asta se poate întâmpla dacă există libertatea de a îmbrățișa eșecul ca pe o oportunitate, ca pe o șansă de a crea ceva valoros. Din acest punct de vedere, Cristi Popescu sugerează că „o mare autoeducare a profesorilor trebuie să fie acest calm cu care să acompaniem studenții în eșecurile lor, pentru că noi uităm adesea că noi funcționăm pentru ei și ca modele(…) ei se uită la noi și cum reacționăm atunci când lucurile nu se leagă și dacă ei prind acest model, că e normal ca în cea mai mare parte din repetiții să plecăm acasă gândindu-ne că nu i-am dat de capăt…și asta este normal”.

Dialogul între generații așa cum este surprins în cadrul evenimentului organizat de Teatrul Național Târgu Mureș reprezintă o multitudine de lecții importante atât pentru artiști cât și pentru persoanele ce desfășoară alte activități profesionale întrucât se pot alege informații prețioase despre conduită, istorie, artă, omenie și multe altele pe care le puteți urmări vizionând podcastul accesibil pe canalul de youtube al Companiei „Liviu Rebreanu”, cât și pe pagina oficială de Facebook.

Mălina MORARU


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Conferință regională pe tema combaterii bullying-ului școlar cu participare națională. Ministrul Educației: „Mesajul este- zero violență în școli!”

Distribuie În România, fenomenul bullying-ului este tot mai prezent în viața academică, acolo unde colectivitatea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.