Home / Interviu / Interviu cu Cristian Vântu, arbitru internațional pentru toate rasele canine
Cristian Vântu, All-round international FCI judge

Interviu cu Cristian Vântu, arbitru internațional pentru toate rasele canine

Distribuie

Sunt frumoase poveștile din copilărie care ne istorisesc despre prietenia dintre om și animal. Mult mai frumoase, însă, sunt cele care continuă tot restul vieții. Despre cum s-a implicat în omologarea Ciobănescului Carpatin, despre istoria Azawakhului în România și cum se organizau expozițiile canine înainte de 89, ne vorbește Cristian Vântu, All-round international FCI judge,  unul dintre cei mai vechi membri ai Asociației Chinologice Mureș și după 30 de ani, membru de onoare al acesteia.

De curând ai fost la o expoziție organizată de Asociația Chinologică din Macedonia, Cupa Karaman și Campionat Mondial pentru Sarplaninac. Povestește-mi despre cele două rase de câini.

Da, în 16 Aprilie am avut plăcerea să arbitrez cele două rase, acasă la ele, la Skopje. Sunt două rase de câini ciobănești tipici zonei Balcanilor, care se înrudesc cu rasele noastre. Să nu uităm că timp de secole păstorii vlahi au practicat transhumanța din Epir, prin munții Balcani și Carpați, până în Tatra iar variante ale câinilor lor se regăsesc astăzi în toate țările din aceast colț al lumii. Fenomenul acesta, căruia inclusiv etnogeneza noastră i se datorează într-o bună măsură, se practica într-o formă mai restrânsă până în urmă cu 2-3 decenii și a avut un impact social, cultural și uite, chiar zoologic, pe care noi încă nu-l percepem la adevărata sa dimensiune. În copilăria mea era un lucru obișnuit să vezi turmele întorcându-se toamna din munte spre șes, parcurgând zeci sau chiar sute de km. Ei bine, așa a fost timp de 2000 de ani. Vă dați seama ce implicații au avut 2 milenii de dute-vino din Nordul Greciei și până în Sudul Poloniei? Am văzut o hartă a traseelor de transhumanță în această zonă care pe atunci traversau și granițele. Este incredibilă.

Să ne întoarcem la câini însă. Sarplaninacul, al cărui nume vine de la munții Șar, un segment al munților Balcani, la granița dintre Serbia și Macedonia, numiți în sârbo-croată ”Šar Planina”, este un câine pe care Iugoslavia l-a omologat internațional încă din 1939, cu numele de Ciobănesc Ilir. A fost a 41-a rasă recunoscută de către Federația Chinologică Internațională, ceea ce nu este puțin lucru dacă ne gândim că noi am reușit să omologăm definitiv rasele noastre abia in 2015. Astăzi, datorită dezintegrării fostei Iugoslavii, rasa aparține Serbiei și Macedoniei. Spre deosebire de Carpatin, care are aceași culoare, Sarpaninacul este un câine mai greu, cu osatură și maxilare mai puternice. Sau cel puțin așa ar trebui să fie căci în realitate, de multe ori vedem Sarplaninac mai ușori care seamănă prea bine cu un Carpatin mai greu. Și de multe ori ambii sunt campioni. S-ar putea să creez multe nemulțumiri cu această afirmație însă dacă nu vom face nimic se va ajunge la o nedorită confuzie.

Karamanul în schimb este o altă poveste. Deși nu este o rasă mai nouă decât Sarplaninacul, ba dimpotrivă, chinologii macedoneni spun că este o rasă antică, din perioada pre-slavă, până acum nimeni nu a avut interesul să o standardizeze si să o propună pentru omologare internatională. Povestea lui seamănă cu povestea Corbului nostru, care și el este în curs de omologare. Le seamănă și culoarea. Ambii sunt negri. Însă în acest caz, varianta românească este mai grea, este molossoidă, pe când Karamanul este sau ar trebui să fie, mai ușor, mai fin. Avem deci a doua rasă din spațiul fostei Iugoslavii care seamănă destul de mult cu o rasă românească. Este imperios necesar să colaborăm și să coordonăm selecția în așa fel încât fiecare să-și păstreze identitatea, chiar dacă originea lor este cel mai probabil comună.

Cine este președintele Asociației Chinologice din Macedonia și cine este președintele clubului de  Karaman?

Noul președinte al Asociatiei Chinologice din Macedonia este Jordan Hristovski, un foarte bun crescător de Dobermann și un bun manager se pare. Un om cu viziune care a adus o echipă nouă și un spirit nou acolo. Se simte asta din prima clipă. Președintele clubului de Karaman, Iliya Iko Karov, este chiar mai vizionar. El este vizionar de profesie de fapt căci este un regizor de film de mare succes. În ziua precedentă expoziției tocmai a avut loc, în prezența președintelui republicii și a mitropolitului primat, premiera filmului său ”1000 years – Witness of the Light” – un documentar de 90 de minute despre Mănăstirea Bigorski, leagănul ortodoxiei macedonene și totodată epicentrul rasei Karaman, căci cele mai multe exemplare sunt crescute de monahii de acolo. Apropos de mănăstiri, să nu credeți că ortodoxia românească este mai prejos din acest punct de vedere. Mănăstirea Sihăstria a fost un centru important pentru rasa Carpatin iar la expozitiile din țară văd in mod constant călugări cu ciobănești românești.

În anul 2015, trei rase românești erau propuse pentru omologare, Ciobănesc Românesc Mioritic, Ciobănesc Românesc Carpatin și Ciobănescul Românesc de Bucovina. Omologarea unei rase de câini implică o muncă laborioasă, iar tu ai contribuit la standardizarea Carpatinului, o lăudabilă implicare. Povestește-mi despre asta.

Am contribuit și eu și alții. Era firesc să fie așa. A fost un efort comun. Dar nu doar eu am făcut asta. Uite, din Târgu Mureș, de exemplu, a mai fost prietenul meu Dancs Peter, unul dintre proprietarii ”Jazz”-ului. Eram tineri, aveam mai mult timp să umblăm prin țară, prin munți, să-i măsurăm, să facem statistici apoi să contribuim cu observațiile noastre la proiectul de standard. Ulterior, Peter a avut alte priorități, s-a dus pe o altă cale și nu a devenit arbitru, dar tot apropiat de câini a rămas. A fost implicat în acest efort de omologare a raselor naționale și colegul meu Zsolt Lokodi, actualul președinte al Asociatiei Chinologice Mureș și bineînțeles doctorul Kelemen Atilla, care ne-a părăsit acum 2 luni, Dumnezeu să-l odihnească. El a avut ocazia să-și formeze o opinie despre ciobăneștii românești mult mai devreme, când a facut un recensământ al oilor în Carpații Orientali, prin anii 70. A fost un efort comun și coordonat al Asociației Chinologice Române în acest sens și, după 80 de ani de la prima inițiativă, căci primul standard al Carpatinului a fost scris în 1934 la Institutul Zootehnic, am avut, în sfârșit, succes și în 2005 Carpatinul și Mioriticul au fost recunoscuți provizoriu de către Federația Chinologică Internațională. Apoi, în  2015, au fost recunoscute definitiv. Au fost și alții implicați, din alte localități, din București, din Neamț, Suceava și in special din Bistrița, unde era sediul Clubului National de Carpatin, dar pot spune fără să exagerez că târgu-mureșenii au avut un rol major în această poveste de succes.

Da, avem astăzi 3 rase recunoscute definitiv de FCI. Primele două au fost Carpatinul si Mioriticul, în 2015, cum spuneam, apoi Ciobănescul de Bucovina în 2018. Cu el a fost însă o altă poveste. Inițial se numea tot Carpatin. Pe la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000, diferența dintre câinii din zona Bistrița, mai mici, mai ușori și de culoare lupie, era evidentă față de câinii din Bucovina, mai mari, molossoizi adică mai grei și în general albi cu pete. Problema este că și bistrițenii și bucovinenii le spuneau câinilor lor Carpatini. Ei bine, convinge-i dacă poți că sunt două rase distincte și că nu le putem numi la fel. Nu sunt ai lor câini ciobănești? Firește că sunt. Nu sunt ei din munții Carpați? Sunt. Și atunci? A fost nevoie de multă diplomație. În final problema a fost rezolvată în 2002 de doctorul Kelemen care l-a convins pe doctorul Gașpar de la Rădăuți că numele Ciobănesc de Bucovina nu este cu nimic mai prejos. Spre bucuria tuturor, acesta a acceptat si uite așa din ambiția de a omologa măcar o rasă românească, ne-am ales cu trei. Și am reușit, cu toate trei. Sper să reușim cât de curând și cu Corbul, care ar fi a 4-a rasă de ciobănesc românesc omologată internațional.

Carpatinul o rasă veche? În ce an a fost înregistrat oficial ca rasă în România?

Așa cum am spus mai devreme, primul standard a fost scris de Institutul Zootehnic în 1934. Tot atunci au apărut și primele poze cu un Carpatin în revista Carpații. Firește că rasa este mult mai veche, probabil la fel de veche ca istoria oieritului, însă noi nu avem dovezi despre existența sa mai departe de inceputul secolului XX. În ce privește istoria omologării sale, a eforturilor chinologilor români în acest sens, acestea au fost marcate de istoria țării noastre. Asociatia Crescătorilor de Câini de Rasă, fondată in 1927 sub patronajul Prințului Nicolae, fratele mai cuminte al neastâmpăratului Carol al 2-lea, a fost desființată de către comuniști in 1948. Chinologia era considerată o preocupare ”burgeoise” la fel ca și creșterea cailor de rasă, care au fost, nu știu dacă știați, duși la abator. Pentru tovarăși, singurul indicator al bunăstării era producția la hectar. Așadar, nu doar omologarea raselor naționale a fost afectată de această catastrofă socială care a fost comunismul, ci întreaga chinologie românească. Abia in 1969, un chinolog din Arad, care avea o bună relație cu Ioan Gheorghe Maurer, a reușit să relanseze această activitate în mod organizat și să înființeze Asociația Chinologică Română. Vă dați seama că după 20 de ani de schimbări nemaiîntâlnite în structura socială a țării, a fost foarte greu să reluăm activitatea chinologică. La inceput, in anii 70, colegii nostri mai bătrâni, cu toate bunele intenții, nu înțelegeau criteriile necesare omologării unei rase. Nu erau capabili să scrie un standard care să corespundă realității, să măsoare repere anatomice, să facă o statistică și să elaboreze documentația tehnică necesară. Ca să vă dau un exemplu clasic de amatorism am să vă spun o poveste pe care si eu am auzit-o in copilărie. Se zice că la inceputul anilor 80, în loc să trimită Federatiei internationale 3 poze cu Carpatinul din față, spate și profil, așa cum s-a solicitat, a trimis o poză cu un peisaj montan, o turmă de oi între care era si un câine. Credeau probabil că pitorescul peisajului va compensa lipsa de profesionalism. Ce să mai vorbim despre lobby, care contează și el atunci când îți propui asemenea obiective? Cam așa a fost până la sfârșitul anilor 90 când conducerea s-a schimbat si odată cu ea si mentalitatea. Atunci am reluat, cu succes, tot ce ar fi trebuit făcut cu 60 de ani în urmă. S-a scris un standard după structura solicitată, s-a făcut măsurarea efectivă a exemplarelor, s-a muncit la documentație și uite așa în 2005 am obținut omologarea provizorie. Asa este procedura, urmand ca timp de 10 ani sa putem face inca modificari pe standard, pe care le-am si făcut. Am folosit această perioadă. In 2015, asa cum am mai spus, Carpatinul si Mioriticul au fost omologate definitiv iar acum sunt rase mult mai populare in Europa decât eu personal m-aș fi așteptat. Astăzi avem canise de Mioritic la Oslo sau la Viena de exemplu care au rezultate cel puțin la fel de bune cu cele din România.

Carpatinul poate fi crescut de oricine sau trebuie să ne gândim de două ori înainte de a ne îndrepta sprea această rasă?

Carpatinul este prototipul câinelui. În plus, ca orice soi românesc – de vie, de găină sau oaie, este foarte rezistent. La noi, nu producția unui soi de plantă sau a unei rase de animal ci rezistența acesteia la boli, la intemperii a fost in mod tradiționalcriteriul de selecție. Nu mă refer la hibrizii moderni, firește. Este o observație personală dar cu altă ocazie o pot argumenta. Așadar, Carpatinul este în primul rând un câine rezistent, perfect adaptat mediului din care provine și este foarte versatil. Dar, oricât de versatil ar fi, nu este un câine de apartament, așa cum nici românul autentic nu este. Carpatinul este un pazinc innăscut. Nu trebuie să-l înveți mare lucru. Apără proprietatea instictiv.

Cum te-ai îndrăgostit de arbitraj? 

M-am îndrăgostit de foarte puține ori în viața mea și întotdeauna de femei, nu de vreo activitate. Cu arbitratul a fost altceva. Am început să arbitrez acum 24 de ani după ce am participat la competiții canine ca expozant încă din copilărie, din 1986. Am știut mereu că imediat ce voi împlini vârsta minimă, 25 de ani, îmi voi da examenul pentru a deveni arbitru. Nu a fost un moment anume care să mă determine să iau această decizie. A fost o evoluție naturală.

Ți-a rămas vie în minte vreo amintire legată de vreun câine participant?

Sunt multe amintiri. Unele se pot spune aici, altele nu. Dar dacă tot e vorba de ciobănești, am să vă spun o întâmplare de la o expoziție de club de Carpatini, de pe vremea când încă trebuia să măsurăm 21 de repere anatomice pe fiecare exemplar, in vederea omologării. Majoritatea erau câini de la stână mai puțin obișnuiți cu aglomerația dintr-o expoziție. La un moment dat intră în ring un mascul fioros ținut cu lanțuri de doi bărbați. Îi întreb: este agresiv câinele? Cel mai tânăr îmi răspunde: Oh, nu. Bine, atunci de ce-l țineți cu două lanțuri, îl întreb? Păi, ca să nu vă muște, zice el.

Eu când mă uit la un câine văd un câine frumos. Ce înseamnă arbitraj?

Pe pagina mea web am dat o definiție destul de concisă acestei activități dar în limba engleză. Am să încerc să o adaptez. Ar suna cam așa: ”A arbitra nu presupune abilitatea de a găsi defectele unui câine și nici capacitatea de a descoperi exemplarul ideal, care în realitate nu există. A arbitra presupune a simți chintesența unei rase și a prioritiza în funcție de aceasta.” Tehnic vorbind, există standarde oficiale, în care fiecare rasă este descrisa dpdv anatomic – proporții, culoare, dimensiune, forma ochilor, urechilor, cozii, unghiurile dintre segmentele membrelor, linia spatelui, tipul de mișcare, de păr, defectele eliminatorii, șamd.În realitate însă, nici o descriere nu poate definii ”tipul”, acel ansamblu de calități estetice care definesc o rasa. De aceea, experiența unui arbitru, ”ochiul” său, cum se zice, capacitatea de a simți ceea ce nu poate fi descris în cuvinte, sunt uneori calități mult mai importante decât cunoașterea tehnică a standardului.

Care a fost primul tău cățel? Acum ai? Ce rasă? Ce particularități și ce tabieturi are?

Primul meu câine, pe care l-am avut pe vremea când stăteam la bunici, la Târnăveni, a fost un metis, o corcitură, cum se spune. Un câine de talie medie, de tip spitz cu urechi erecte și coada rulată pe spate cum putea fi văzut prin toată Transilvania până nu demult. Era câinele tipic  de curte al ardeleanului. Apoi, la 12 ani, m-am întors acasă, la Târgu-Mureș, cu condiția ca părinții să-mi cumpere un câine. Inițial a fost un Schnauzer mijlociu sare și piper pe care mama nu l-a dorit și pentru care m-am bucurat doar o zi. După câteva săptămâni am primit, în sfârșit un Cocker Spaniel auriu cu certificat de origine autentic și tot dichisul. Cu el am început să merg la expoziții. Ulterior, prin 1997, la o expoziție la Budapesta, am văzut prima dată un Azawakh, un ogar tuareg foarte rar. M-a șocat anatomia sa. Era opusul a tot ce credeam eu despre câini. Era intrigantă apariția sa. La fel caracterul, foarte retras, chiar arogant. M-a intrigat însă atât de mult încât treptat am renunțat la Cocker, cu care avusesem deja succes și am importat primul Azawakh în România. Ulterior, prietenul meu Răzvan Șipoș, vrăjit și el de această apariție exotică, la recomandarea mea, a importat încă două exemplare. Acesta este istoria Azawakhului în România, unde nici astăzi nu este foarte popular. Sunt însă foarte mândru că am reușit să export câini de o foarte bună calitate în toată Europa, în SUA și chiar în Corea de Sud. Campionul mondial în 2019 la Amsterdam, cel mai frumos Azawakh din Germania s-au născut aici, la Târgu-Mureș. La fel, cel mai bun Azawakh din Franța în 2019, 2020, 2021. Astăzi există o lungă listă de așteptare pentru Azawakh ”Made in Romania”. Din nefericire nu mai am eu timpul necesar pentru această  acitivitate. 

Ai ( ai avut) canisa?

Firește. Inițial canisa mea s-a numit „St. Anne’s” și creșteam Cocker Spaniel. Se numea așa pentru că în acea vreme mă mutasem din centru, unde am locuit în copilărie, într-o casă pe strada Sântana, la capătul orașului, tocmai pentru a putea ține mai mulți câini. Ulterior, după ce am adus primii Azawakh am schimbat și numele canisei în ”Insolens” pe care am înregistrat-o împreună cu Răzvan Șipoș. Ulterior el s-a retras și am rămas doar eu să flutur steagul. Apropos, să nu credeți că vă puteți alege orice nume de canisă. Ele se rezervă contra cost într-un registru internațional, ca o marcă înregistrată și trebuie să ai mult noroc ca numele la care te gândești să fie disponibil. Eu inițial mă gândisem la ”Insolence”, cuvânt ce în limba engleză definea foarte bine caracterul și estetica Azawakhului însă acesta era rezervat. Am apelat așadar la varianta latină a cuvântului.

Mergeai la expoziții canine și înainte de 89? Era diferit atunci?

Cum să nu. Sunt unul dintre cei mai vechi membri ai Asociației Chinologice Mureș și după 30 de ani, membru de onoare al acesteia. Mergeam și la expoziții înainte de 89, ba chiar la prea multe dacă ați fi întrebat-o pe mama, Dumnezeu să o odihnească. În 1987, când s-a introdus cupa ” Câinele și Copilul” în România, ce se atribuia copilului cu cele mai multe participări la expoziții în anul respectiv, am câștigat-o detașat, cu 14 participări din 17 expoziții. Pot spune chiar că sunt un fel de martir al chinologiei. Glumesc, dar există puțin adevăr. Mă întorceam cu trenul de la Satu Mare unde participasem la o expoziție, împreună cu Fiko Istvan si tatăl său – ei cu celebrul Odin, un Ciobănesc German extraordinar iar eu cu Cockerul meu Bell. La Războieni, unde schimbam trenul, eu mi-am uitat geanta în vagon. Le-am lăsat lor câinele și m-am întors să o recuperez. Trenul pornise și în inconștiența mea, la 12 ani, am sărit. Incisivul meu central este probabil și astăzi undeva printre liniile din respectiva gară. Cât despre expoziții, acestea erau întradevăr diferite. Era mult amatorism. Dar era și mult romantism. Oamenii nu erau atât de pătimași. Nu exista conceptul  de sponsor și nici de handler. Fiecare își prezenta propriul câine. Cupele însă, trofeele, erau mult mai frumoase și mai valoroase. Cupe personalizate din sticlă, medalii din bronz, plachete din lemn sculptate manual. Fiecare localitate își făcea propriile trofee în funcție de relațiile pe care conducerea asociației chinologice locale le avea la întreprinderile din respectiva localitate. Astăzi nu ne-am permite așa ceva. Vă dați seama cât ar costa de exemplu să faci o matriță și să torni sute de medalii din bronz? Ei bine atunci, cu o relație bună, se rezolva gratuit. Ăsta a fost comunismul. Țara, fabrica, cuprul, bronzul, erau ale tuturor și ale nimănui. Totul se fura și nu exista conceptul de profit.

Dacă ai ajunge pe o insulă pustie, câți câini ai lua cu tine?

Depinde de mulți factori. Dacă ar trebui să vânez pentru a supraviețui aș lua ogari. Dacă ar fi o insulă în Oceanul Arctic aș lua câini de sanie. O insulă pustie nu este tocmai locul în care îți permiți să crești câini din pasiune.

Să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Am 48 de ani, 2 fete iar de profesie sunt medic de familie. Am lucrat 12 ani în diverse spitale din  Marea Britanie iar de anul trecut, deși locuiesc în Târgu-Mureș, mi-am deschis un cabinet în Târnăveni, orașul bunicilor mei, unde m-am născut și unde am avut primul câine. De fapt, alături de câini, naveta la Târnăveni a fost singura constantă din viața mea. Nu puteam să o întrerup.


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Dotări noi pentru școala din Acățari

Distribuie Conducerea Primăriei Comunei Acățari a atribuit, în data de 18 martie 2024, societății Dac …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.