Diana Găbureac, premiul I la Olimpiada Națională de lectură

Talentul și imboldul de a scrie e miracol mare. Elevă la Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian” în an terminal, Diana Găbureac a obținut Premiul I la Olimpiada naționala de lectură, desfășurată la începutul luni mai. Imaginația și sensibilitatea ce o caracterizează se oglindesc într-un scurt interviu redat mai jos.

Diana Găbureac, ai demonstrat că ești cea mai bună la nivel național. Îmi spui câteva cuvinte despre cum te simți?

Olimpiada Națională „Lectura ca abilitate de viață” mi-a confirmat că sublimul „izbucnește” în viețile noastre. Nu ne oferă o clipă de anticipare, nu se lasă așteptat, imaginat ori sperat. Se camuflează în pulsul orașului, în tentația de a explora unghiurile propriului suflet, în pasul spre celălalt… ne surprinde. În aceste zile petrecute la București, m-am bucurat de privilegiul întâlnirii cu oameni și cărți dragi. Situația pandemică ne-a răpit câteva competiții, câteva priviri și povești, însă revederea a fost cu atât mai plină de semnificație. OLAV 2022 se înscrie, cu siguranță, în sfera acelor experiențe care nu se trăiesc, ci se savurează. Mai presus de ierarhie, am redescoperit ceea ce iubesc – să scriu, pentru că numai așa simt că sunt.

Ce temă ai abordat in lucrare?

Subiectul a fost unul permisiv, ușor atipic, pliat pe realitatea imediată. Primul set de cerințe m-a provocat să reflectez asupra mentalității societății estice în raport cu valorile occidentale, să reliefez atât similitudinile, cât și contrastele acestora. Textul secund m-a îndemnat să mă „infiltrez” în mecanismele jocurilor video, în mrejele adicției, dar și în miezul procesului creator. Subiectul final, imaginea, mi-a relevat o captură de ecran din celebra platformă Goodreads, întregind acest ansamblu tematic divers.

Redactând lucrarea, am ales să-mi port lectorul atât prin concretețe, cât și prin închipuire. Am abordat cruzimea închisorii iraniene Evin, influențele procesului de colonizare pe teritoriul românesc, valoroasele texte cărtăresciene, dar și experiența de voluntară. Mi-am dorit o lume labirintică, o scriitură a contrastelor, care să clarifice – ori dimpotrivă, să adâncească și mai mult – misterul minții adolescentine.

În cadrul probei orale, mi-am asumat poziția afirmatorului, dezvoltând moțiunea „Nimic nu merită să te facă să renunți la ceea ce iubești”. Dezinvoltura și căldura partenerei mele de dezbatere au fost cele care au desăvărșit conversația, asigurându-ne atât podiumul, cât și începutul unei prietenii autentice. Împreună, am dezvoltat atât conținutul cărții propuse, „Ciuma” lui Albert Camus, cât și alte texte și evenimente corelate acesteia. M-a bucurat naturalețea conversației, lejeritatea cu care ne-am lăsat cuvintele să se facă râuri, să șerpuiască, să se contopească și să ne poarte bărcile spre același orizont.

De unde te inspiri?

Trebuie să admit că farmecul orașului a fost sursa primară a inspirației mele. Iubesc să călătoresc, iar Micul Paris rămâne destinația mea preferată – clădiri iluminate, scăldate în ploaie de flori, povești inscripționate pe fiecare zid… Bucureștiul mă păcălește mereu să-l iubesc. Am pornit să-l descopăr purtând pe umeri un depozitar de emoții – încrederea și pozitivitatea insuflate de cuvintele doamnei profesoare, altruismul genuin al Ilincăi, colega mea de lot, întâlnirea cu cartea.

Îmi place să fiu un observator al grandorii din jurul meu. Mă inspiră galeriile de artă, noblețea arhitecturii, precizia și eleganța științelor exacte. Magnetismul schimbului de priviri, traseul lacrimii limpezind obrazul, zâmbetul, detaliile mărunte. Mi-am dorit să las comisia de evaluare să-mi cunoască temerile și vulnerabilitățile, rănile superficiale și antidotul cu care le vindec: sentimentul. Scrisul nu este altceva decât disecția tâmplelor mele.

În final, un gând pentru prietenii tăi.

Periplul acesta n-ar fi la fel fără oamenii care îmi oferă încrederea lor. Mă bucur să am constante ca voi în ecuația mea – mulțumirile vor fi mereu insuficiente pentru efortul și implicarea voastră. Descifrez nostalgic conturul anului viitor, când nu mă voi mai putea bucura zilnic de dinamismul orelor de literatură, de întâlnirea cu atâtea chipuri dragi, de pulsul anilor de liceu. Și totuși… ce bine că „ne-am întâmplat”!