INTERVIU. Kacsó Chris-Sándor de la ”Papiu”, viitor student la New York University

24 mai 2022

Kacsó Chris-Sándor este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu Mureș, profilul matematică-informatică bilingv engleză, însă după cum i-a plăcut și lui să recunoască, ar fi „matematică-matematică bilingv matematică”. Pasionat și dedicat, acesta a reușit să ajungă adesea unde și-a propus, făcându-și mândri părinții și profesorii, dar și pe micul băiețel din gimnaziu care a îndrăznit să viseze cât mai departe. Și a reușit.

Reporter: Cum a început povestea relației tale cu matematica?

Chris Kacsó: Relația mea cu matematica a început într-un moment foarte specific, vara dintre clasa a V-a și a VI-a. Am termnat clasa a V-a și nu mă simțeam complet… Și îmi plăcea matematica. Am fost la un concurs sau două într-a V-a și nu am obținut rezultatul ideal însă mi-am dat seama că-mi place. Mi-a luat toată clasa a V-a să-mi dau seama de asta și atunci, vara mi-am dedicat-o relaxării prin matematică. Știam, de fapt nu știu dacă să zic neaparat că știam, dar simțeam că aș putea să am o anumită conexiune cu matematica, dar nu am depus efort necesar nici în clasele primare, nici în clasa a V-a, iar în acea vară, s-a declanșat ceva și am venit eu la părinți și le-am spus că vreau să fac matematică, iar în momentul acela mi-au oferit tot suportul necesar și am început să lucrez. Apoi într-a VI-a la concursurile locale am obținut rezultate bunicile, însă nu am reușit să mă calific la Olimpiada Națională. Am încercat, dar am luat locul II și dintr-a VII-a începând, am avut țelul de a mă calific. Apoi în fiecare an am reușit, mai puțin într-a X-a când nu s-a ținut din cauza pandemiei.

Rep.: Cine te-a sprijinit cel mai mult cu pasiunea ta?

C.K.: Părinții. Pur și simplu m-am dus la ei, mama deja primise deja anumite informații de la profesori cum că parcă m-aș descurca la matematică și atunci m-a ținut în priză. Fără ea nu aș fi ajuns unde sunt. Iar tata care are o minte mai logică, m-a ajutat mai de mult, în clasa a V-a și a VI-a mai făceam matematică cu el. După aceea, puțin materia l-a depășit și a fost devoie să am ajutor exterior, dar tot timpul au fost în spatele meu și mi-au ținut pumnii și doar cu ei m-am dus la toate concursurile. Mă gândeam la ei în timpul concursului. Dincolo de ei, am primit ajutor și de la profesori, am avut mentori foarte buni de-a lungul anilor. Două nume importante ar fi Vlad Mihali și domnul Mihai Kiș, cu care am reușit să obțin și medaliile de bronz, argint și aur la trei etape ale Naționalei. Dar oricum, conexiunile cu acești mentori au fost făcute prin mama, deci din nou, fără mama nu exista nimic. Cu aceștia am lucrat, mi-au dezvoltat exponențial pasiunea pentru matematică și apoi a fost totul din plăcere.

Rep.: Povestește puțin despre reușitele pe care le-ai avut pe tot acest parcurs al tău.

C.K.: Anul acesta am obținut prima medalie de argint la Națională. Anul trecut am atins goal-ul pe care mi l-am setat din clasa a VI-a, medalia de aur, deși nu a fost olimpiada prin Ministerul Educației, probabil că unii nu ar recunoaște-o, dar până la urmă a fost Olimpiadă Națională, deci subiectele de dificultate la care se aștepta toată lumea. Iar prima mea medalie a fost în clasa a IX-a, când am obținut medalia de bronz la Olimpiada Națională. Până atunci, în a VII-a și a VIII-a mi-am dorit foarte mult, dar nu a fost să fie. Deci în total am trei medalii, câte una din fiecare culoare.

Rep.: Ce fel de obstacole ai întalnit și cum le-ai depășit?

C.K.: Cele mai importante obstacole au fost, aș zicem, concursurile la care nu am obținut rezultatul pe care mi-l doream și normal că am mai plâns, cel puțin la Olimpiada Națională. Am fost demoralizat, dar în loc să rămân jos m-am ridicat și de fiecare dată am urmat cu un rezultat mai bun. În pregătirea mea mai erau momente în care mă simțeam obosit, chiar dacă e o plăcere, indiferent cât îți place un anumit lucru, obosești la un moment dat, deci am avut momente foarte ciudate în care simțeam că-mi trebuie o pauză, voiam să iau o pauză, dar mă simțeam vinovat că în acea pauză nu lucrez. Și atunci a fost un pic un conflict, pauzele mi s-au părut foarte dificile, dar sunt complet necesare. E imposibil fără pauză să obții astfel de rezultate. În rest la școală a mai fost o problemă, pentru că uneori erau proiecte, erau teme, era de învățat foarte mult și tot timpul îmi ziceam în spatele minții că mai bine fac la matematică, decât să fac un proiect la geografie, dar până la urmă toate împreună s-au cuplat frumos și armonios.

Rep: Ce altceva te pasionează, cu ce îți mai ocupi timpul liber?

C.K.: Nu văd ceea ce fac neapărat ca o muncă, doar că trebuie să mă țin constant activ și în priză și în momentele în care nu fac matematică nu sunt neaparat cel mai inspirat, mai ascult muzică, mai încerc să desenez, aceasta e o altă pasiune de a mea la care mi-aș dori foarte mult să fiu bun, dar n-am găsit timpul necesar să-l dedic practicii. Așa că am un mic talent și o să rămân cu acel talent pentru moment. Nu sunt cel mai sociabil, dar în ultima perioadă, mai ales în liceu am început să mai interacționez cu oameni, să mai ies afară. Altceva, am mai făcut și sport pentru că toată lumea mi-a recomandat să combin statul pe scaun cu ridicatul de pe scaun. Am făcut tir cu arcul, timp de un an, polo, tot un an și baschet, cam o lună, până mi-am dat seama ca nu sunt suficient de înalt și de rapid ca să mă descurc. Mă mai pasionează jocurile video, nu mă joc 10 ore pe zi, dar îmi plac.

Rep.: Ești clasa a XII-a, deci ce planuri ai pentru viitor? Facultate, Profesie?

C.K.: La facultate știam dintr-a V-a că nu voi rămâne în țară, planul meu era să merg în Statele Unite. Apoi în a X-a și a XI-a am fost expus la cultura japoneză și mi-am zis că aș vrea și acolo să mă duc. Am aplicat, dar nu a fost să fie. După am rămas totuși pe America pentru că era visul meu și am fost admis la New York University cu campus în Abu Dhabi, ceea ce mi se pare că oarecum cuplează universitatea americană pe care mi-am dorit-o din tot sufletul și totuși într-o locație care nu este tocmai America, ceea ce mă bucură pentru că mi-am dat seama în ultimii ani că nu e chiar țara tuturor visurilor și sunt mai mult decât nerăbdător să încep. Am mai obținut câteva oferte, dar nciuna nu m-a atras la fel de mult.

Rep.: Și ce te-a determinat să-ți dorești așa de mult să studiezi în străinătate?

C.K.: Din punctul meu de vedere, în țară sunt posibilități limitate și nu valorifică atât de mult individul, ci se pune focusul pe un mic roboțel care să stea să lucreze… Mi se pare mie. Oricum în străinătate e altfel, se pictează un tablou luminos și sclipitor despre cum e viața acolo, motiv pentru care am aplicat și din ce am citit, chiar pare să fie acel tablou sclipitor. Am ales America pentru că nicio altă țară nu e la același calibru.

Rep.: Și ce program vei studia la New York University?

C.K.: Nu matematică, pentru că deși îmi place, gândindu-mă spre viitor, totuși ani și ani și o meserie și o slujbă… Plus că pe matematică aș putea să devin maxim profesor universitar, ceea ce nu-mi doresc din tot sufletul, sau cercetător, care e genul de muncă ce sună foarte atractiv, dar totuși nu suficient. Din acest motiv am încercat să aleg ceva mai pragmatic, aici urmez pașii pe care i-a făcut tata, el a făcut University Business și acum este topul topului în domeniu. Cu business management mi se pare că pot să aleg după orice și o să am o fundație logică de gândire critică, iar asta îmi va permite să ajung orice îmi doresc, pentru că nu vreau neapart să devin business man. Job-ul meu favorit cred că ar fi acela de a crea jocuri video și mi se pare că ar combina tot ce mă reprezintă: gândirea critică, rațiunea, matematica cu partea de programare, dar după aceea și artă. Mi-ar plăcea și să pot să compun muzică, dar nu cred că mă ajută urechile. Îmi place să scriu, îmi place și ideea de narări și o poveste într-un joc. Mai pe scurt, un joc poate să înglobeze toate formele de artă, ceea ce apreciez foarte mult.

Rep.: Care e secretul tuturor acestor reușite?

C.K.: Nu mi s-ar părea corect să fie un secret, sau dacă este, nimeni din cei care reușesc nu pot neaparat să-l numească. Ambiția este importantă, dar presupun că te naști cu ea, nu este un lucru pe care-l înveți. Pasiunea e important să ți-o descoperi, pentru că toți avem câte o pasiune și unii din păcate nu o pot descoperi, alții sunt norocoși și o descoperă. Cred că oricine în fața obiectului care îi atrage ar putea să obțină performanța respectivă. Este însă greu să găsim acel lucru, pentru că nu ne spune nimeni ce ne place, chiar dacă uneori ne oferă indicii, ci trebuie doar să găsim prin încercări.

Rep.: Ai vreun mesaj pentru toți cei care vor citi despre tine?

C.K.: Un mesaj de audiență generală e faptul că e greu și va fi greu și niciodată nu va fi ușor, însă e ideea puțin clișeică, să nu renunți indiferent, chiar dacă pare că viața e un nonsens uneori, trebuie cumva să acceptăm acest lucru și decât să fim triști, să zâmbim. Cel puțin mie mi se pare că putem alege să fim fericiți într-o lume care nu ne vrea fericiți.