INTERVIU: Sașa Pânzaru, despre teatru cu bucurie și pasiune

Sașa Pânzaru, o clujeancă cu origini basarabene care a urmat și a absolvit cursurile de actorie ale Universității de Arte din Târgu Mureș, ca șefă de promoție după trei ani de licență și doi ani de master, ne-a oferit gândurile ei în legătură cu anii de școală, cu planurile de viitor, unele despre greșeală și eșec, altele despre carieră și familie, toate guvernate de mentalitatea descoperită de curând care se numește „gândirea productivă”. 

A știut că vrea să facă teatru prin clasa a opta, de când cânta și dansa prin casă, dar istoricul a început din familie. Bunica din partea tatălui a fost actriță în orașul Bălți din Republica Moldova, iar bunicul a fost regizor și actor în același oraș la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Despre el se spune că ar fi fost unul dintre întemeietorii acestui teatru, și unul dintre primii oameni care a făcut școala de teatru la Moscova. Mai presus de pornirea care îi spune că trebuie să fie actriță, Sașa crede că actoria e o moștenire, și își dorește prin tot ce-o să facă, să cinstească moștenirea pe care a primit-o. 

Teatrul sacru care stopează bucuria

Despre ce credea Sașa înainte să intre la facultate și cum s-a schimbat asta pe parcursul timpului, puteți citi în rândurile ce urmează.

Sașa: Viața pe care mi-am imaginat-o eu față de cum se desfășoară ea acum nu este foarte diferită. Mi-am dat seama de la început că o să fie greu, știam eu de undeva, așa că o să fie greu. Nu știu să explic de unde. Eram pregătită pentru asta. Cred că există anumite greutăți pentru care nu eram pregătită. S-a schimbat mai mult percepția mea asupra teatrului. Nu-l mai văd atât de sacru cum îl vedeam când am intrat la facultate, pentru că până la urmă ăsta este adevărul, este o profesie, într-un fel, ca oricare alta, într-alt fel diferită de oricare alta. Deși e foarte grea, e foarte frumoasă pentru că aduce niște beneficii pe care cred eu, nicio altă profesie nu ți le aduce. Și dacă asta este și pasiunea ta, atunci o să poți să treci peste toate greutățile. Cred că e mult mai în avantajul actorului să vadă teatrul ca pe ceva important, dar nu și ca pe ceva sacru. Ceva sacru este ceva de neatins și atunci teatrul sacru o să fie mult mai greu de făcut. Cuvântul „sacru” îngreunează, așa, iar asta îți dă o responsabilitate mai mare. Adică pierzi cumva din capacitatea de a te bucura de actul creației, pentru că atunci când spui „sacru” parcă nu poți să-ți pui și „greșeală”. Ori actul creației implică greseala.

„Nu cred că există teatru fără greșeală”

Greșeala, acest termen față de care mulți dintre noi construim involuntar anxietăți, poate fi percepută ca o oportunitate, atunci când realizezi că face parte din firescul lucrurilor. Dar până acolo drumul este lung și anevoios.

Reporter: Ce crezi, Sașa, despre greșeală? Ai trecut printr-un moment care pentru tine părea a fi greșit dar s-a dovedit a fi o lecție foarte bună?

Sașa: Cel mai greu lucru pentru mine în facultate a fost să învăț să greșesc. Mediul din care eu vin, și mentalitatea mea de dinainte de facultate vedea greșeala ca pe ceva inacceptabil, imposibil de îndreptat odată ce s-a comis. Pentru mine ăsta a fost cel mai greu exercițiu pe care am reușit să-l realizez, din fericire, să-mi dau voie să greșesc. Eu nu cred că există teatru fără greșeală. Ca să ajungi la forma desăvârșită a personajului, către care toți tindem, trebuie să încerci mai multe lucruri și nu se poate ca toate aceste lucruri pe care le încerci să fie perfecte. Arta nu este făcută să fie perfectă. Cred că o greșeală în artă poate să valoreze foarte mult. Ceva ce tu percepi ca o greșeală poate să fie acel ceva care îl atinge pe spectator exact acolo unde trebuie. 

În polemică cu Puck și Shakespeare 

Toate experiențele mele teatrale le țin minte ca pe mici succese. Asta pentru că mereu după ce terminam cu experiența, făceam un bilanț și mă gândeam ce-am câștigat în primul, și ce am pierdut, și cumva mereu aveam mai mult de câștigat. De pierdut nu aveam foarte mult. Poate li se schimba părerea colegilor mei despre mine sau poate nu primeam 10 , dar erau lucruri care nu contau, comparându-le cu ceea ce câștigam. Personajul cu care eu m-am certat cel mai mult a fost Puck din „Visul unei nopți de vară”. M-am judecat foarte mult și n-am reușit să mă împac cu ce făceam, ce încercam să creez. Pe când ieșea ceva, în următoarea repetiție nu mai era bine nici ce ieșise până atunci. A fost o lecție foarte mare pentru mine. Atunci am conștientizat după câteva luni după ce am terminat cu examenul acela, că e foarte important cum percepi ceea ce ți se spune de pe margine și de atunci înainte, de când am învățat asta, meseria a devenit mult mai ușoară. Eu am primit o indicație de pe margine pe care am luat-o foarte personal în momentul repetiției și de-asta n-am reușit și merg mai departe. Mă blocam și mai mult. Pe urmă m-am gândit și mi-am dat seama că de fapt indicația aia pe care eu nu puteam să o percep pentru că eram supărată pe mine, însemna altceva și dacă aș fi ascultat ce însemna de fapt, aș fi rezolvat mult mai repede situația. 

Gândirea productivă și lupta cu autosabotajul

Lucrarea de licență și cea de disertație au fost construite pe baza unei mentalități pe care tânăra actriță a conștientizat-o și a dezvoltat-o spre avantajul ei, și anume gândirea productivă. 

Șașa: Cred că mentalitatea actorului este un lucru care pe mine mă pasionează cel mai mult din sfera profesiei pe care am ales-o. Am descoperit treaba asta când am lucrat la examenul de licență, la „Fiere”. Mi-am dat seama atunci că orice observație primeam de pe margine, eram foarte conștientă de capacitățile mele și nu mă afecta. Știu că noi atunci am învățat textul timp de două săptămâni, îl știam foarte bine, dar la momentul intrării în scenă și a construcției mizanscenei, evident că concentrarea noastră nu mai putea să fie 100% pe text, era și pe mișcare. Textul care era perfect spus stând jos, nu mai putea să fie perfect în creația acestei mișcări. Ni se tot spunea de pe margine că nu știm textul, lucru care părea a fi adevărat, dar știam că nu este. Foarte mult m-a ajutat să conștientizez faptul că e normal să nu știu textul în momentul în care este prima dată când intru în scenă după ce eu l-am învățat două săptămâni, pentru că e diferit.

„Fetelor, nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu știți textul!”

Sașa: Atunci mi-am dat seama că ceva se întâmplă în creierul meu și m-am gândit oare de unde e detașarea asta față de observațiile de pe margine.  Atunci mi-am dat seama că în ceilalți doi ani, indiferent ce sentiment de frustrare  sau de invidie aveam pe margine, mergeam acasă și mă gândeam: „Ok, de ce sunt invidioasă pe un anumit coleg? Pentru că a fost lăudat. De ce a fost lăudat, pot să învăț ceva de la el? Totuși, din tot ce percep eu ca fiind prost din ce-am făcut astăzi la clasă, trebuie să fie ceva ce am făcut bine”.  Atunci îmi luam energia din ce am făcut bine și mă gândeam să nu mai fac ce-am făcut prost. Sunt o persoană foarte lucidă și foarte rațională și deși mi s-a spus la început că ăsta este un defect, am învățat să folosesc asta în avantajul meu și să fiu analitică cu munca mea, astfel încât acum analiza asta se produce firesc și natural și nu mai iau personal indicațiile din partea regizorului. 

Rep.: Ai schimba ceva la sistemul de învățământ, ce privește facultățile vocaționale și teatrul? 

Sașa: Aș schimba multe lucruri. Dar ce cred eu că aș putea să fac la un moment dat ar fi introducerea unei persoane la clasa de actorie care să urmărească studenții îndeaproape și care să îi direcționeze către o mentalitate productivă, care să-i ajute să-și analizeze gândurile. Un actor are foarte multe gânduri parazitare, se gândește de foarte multe ori că este netalentat, că nu este locul lui acolo, îi este frică de foarte multe ori de viitor și eu cred că o persoană care să-l asiste pe student de-a lungul anilor de studiu, în principal în primul an, l-ar putea ajuta pe acesta să-și formeze o mentalitate care pe urmă să fie cel mai bun prieten în lupta cu blocajul asta. Să fie altcineva care să se ocupe doar de acest lucru, pentru că pentru un profesor de actorie este foarte greu să facă și această consiliere psihologică. De foarte multe ori profesorul de actorie, la fel ca un regizor este în plin proces de creație. Când ești în plin proces de creație ai tot felul de emoții, ai tot felul de anxietăți și există posibilitatea să nu poți să-ți controlezi în permanență și comportamentul. Această persoană ar da libertatea profesorului să-și vadă de partea lui de actorie, de regie și așa mai departe, iar această persoană ar lucra strict cu studentul, pas cu pas. Se poate începe de la întrebări foarte simple: „Ai plâns după ce ai repetat scena aia, de ce ai plâns? Ce te-a făcut să plângi? Ceva te-a frustrat” Când conștientizezi de unde pornește emoția negativă o să lucrezi asupra ei. Dacă nu conștientizezi, lucru pe care e foarte greu să îl faci singur, nu poți lucra. 

„You can’t always get what you want, but if you try sometimes, well…you get what you need”

Fruntașă în calificative atât în timpul liceului cât și în facultate, Sașa a pornit îndrăzneață pe drumul desăvârșirii profesionale, lucru care i-a făcut cinste de-a lungul anilor atât ei cât și familiei sale, dar iată că viața i-a oferit șansa să mai schimbe câte ceva în privința priorităților.

Rep.: Sașa, carieră sau familie? Poate să existe acest echilibru ? 

Sașa: Asta este o întrebare foarte grea pentru mine, în sensul în care nu credeam că aș fi răspuns vreodată cum o să răspund acum. În viața mea în ultimii ani s-au schimbat foarte multe lucruri. Eu am fost o persoană foarte dedicată planului profesional și am avut o bună parte din viață acest principiu, că planul profesional este cel mai important și aproape că n-am avut viață personală. O întâlnire fericită a schimbat lucrul ăsta și scopul meu acum este să le am pe ambele. Pentru mine succesul nu mai înseamnă faimă sau să te știe lumea sau să joci în cel mai bun spectacol care ia Premiul Uniter. Pentru mine cred că succesul e ceva ce ține de tine, de cum te raportezi tu la munca ta. Așa cum am mai zis, eu mă refer la fiecare act artistic pe care l-am făcut în anii ăștia ca la un mic succes. Am învățat ceva și am fost o actriță mai bună în următorul proiect. Sunt un om care a trăit singur foarte mult timp, nu am avut nicio relație amoroasă. Dacă cineva mă suna să vin la repetiție în cinci minute, veneam la repetiție în cinci minute adică planul profesional era o prioritate. Trebuie să recunosc că îi judecam pe cei care nu ajungeau la repetiție în cinci minute pentru că nu înțelegeam foarte multe lucruri și pentru că pentru mine meseria asta era o formă de terapie și de vindecare și o adoram atât de mult încât nu puteam să accept că există persoane care se raportează la ea într-un mod normal. Iar acum scopul meu este să pot să-mi fac meseria, dar să am și familie. Îmi doresc mai curând decât m-aș fi gândit să-mi întemeiez o familie și cred că le poți face pe ambele. M-am gândit, când oscilam între astea două, de ce eu n-aș putea să le fac pe ambele. De ce n-aș putea să fiu și mamă, respectiv o soție foarte bună dar și actriță de succes. Eu vreau să fiu mai mult o actriță care face cu pasiune ceea face, decât să fiu recunoscută ca fiind foarte bună. Evident că nu m-ar deranja să fiu recunoscută, cred că pe nimeni nu ar deranja asta. 

„Uneori în viață nu o să ni se ofere oportunitățile la care ne așteptăm sau care credem că ar trebui să ni se ofere, dar trebuie să învățăm să ni le oferim singuri”, spunea Sașa în discursul ei pe scena Teatrului Studio la Festivitatea de Absolvire. Un sfat bun pentru cei care aleg meseria ce servește publicul, unde actorul se arată golit de măști și totuși un păcălitor agil, în meseria ce se împotrivește de multe ori raționalului și unde actorul devine martir. 

Mălina MORARU