Muntele Athos. Bibliotecar în tinda raiului

Probabil i-ar trebui zeci de pagini pentru a explica de unde această fascinație pentru Muntele Athos. Alternând fermecătoare descrieri de peisaje, de mănăstiri și slujbe, de dialogurile cu monahi, de meditații personale, pline de emoție și admirație, scriitorul Călin Pintea este printre puținii români care au ajuns să lucreze în biblioteca de la Schitul Podromu. Câteva secrete ne descoperă în cele de mai jos.

A.V.: Domnule Călin Pintea, sunteți una dintre persoanele cele mai potrivite care poate împărtăși cititorilor noștri câte ceva din tainele Sfântului Munte Athos. Când ați descoperit acest tărâm de vis? Care este mireasma locului? Ce culoare are lumina universului athonit?

C.P.: S-au scurs anii… Să fie vreo douăzeci și un pic. Dacă la început a fost doar dorința de a cerceta o nouă inflorescență a sacrului, în timp curiozitatea mea s-a transformat în ceva mult mai profund, fiindcă pașii către Hristos nu înseamnă doar căutare, dinamică, ori esențializare, ci și (ori mai ales) înnoire. Astăzi, când am început să deprind zborul, îmi tot vine să mă-ntreb: Cu ce să mângâi Cerul, ca să-mi rămână împrejur?

A.V.: Ce v-a atras (și vă atrage) cel mai mult? Cărui ingredient i se datorează faptul că gustul rămâne mereu proaspăt, nealterat?

C.P.: Aș spune că esențele m-au atras încă de la început. Am găsit aici potirul adevăratei trăiri duhovnicești. În acest loc frumusețile văzute pălesc în fața celor care nu se înfățișează în fața ochilor, dar care, paradoxal, se simt, se inspiră, se trăiesc. Asta pentru că miracolul athonit nu constă doar în valoarea excepțională a lăcașurilor de cult, a manuscriselor, ori a splendorilor iconografice, ci și în răpirea cuvioșilor ce îngrijesc acest loc. Există aici un duh aparte care se transmite din monah în monah și face să reverbereze dorul mistuitor de Dumnezeu.

A.V.: Pelerinului îi este îngăduit să se unească în rugăciune cu călugării?

C.P.: Mai mult decât atât: Unul dintre cele mai minunate lucruri care se întâmplă în Grădina Maicii Domnului este că aici nu te rogi niciodată singur. Drept dovadă că atunci când simți cum rugăciunea tresaltă în tine (unii îi spun și străpungere lăuntrică), este semn sigur că îngerul păzitor îți înalță cuvintele, dar și faptul că undeva, în taină, un monah se roagă împreună cu tine.

A.V.: Aș vrea să ajungem cu discuția la biblioteca Schitului Prodromu, locul de care v-ați legat afectiv atât de mult. Cum a început totul? Care este povestea acestui demers cărturăresc?

C.P.: Aș începe menționând că întregul Munte Athos este într-o perioadă de reînflorire fără precedent. Parfumul Grădinii Maicii Domnului adună o mulțime de fluturi-pelerini, florile sunt mai proaspete ca oricând, iar grădinarii de seninătate (monahii) împrăștie în jur scânteieri din văzduhul hieratic. Firește, pe lângă celelalte broderii din decorul athonit și Schitul Prodromu parcurge drumul reconvertirii la frumos, iar când spun frumos, am în vedere criteriul estetic, dar totodată miraculoasa călătorie către profunzimile inimii. Părintele Atanasie, starețul sălașului duhovnicesc, a știut că biblioteca poate fi o via regia în cunoașterea învățăturilor lui Dumnezeu, așa că a alocat un spațiu generos acestui cuib tihnit, la cele mai înalte standarde de funcționalitate și calitate. Cel care a început să concretizeze acest proiect a fost un om foarte drag sufletului meu, Părintele Gherasim, din păcate recent plecat la Domnul, apoi ștafeta a fost preluată de Părintele Cleopa, un alt iubitor de slove, iar printre ei, atât cât s-a putut, am contribuit și eu. Anul acesta am participat în mai multe rânduri la această formă de chemare liturgică, uneori chiar însoțit de câțiva prieteni care mi-au susținut demersul, iar foamea nu s-a potolit, fiindcă este un cumul de pași către tărâmul celor mai intime mărturisiri.

A.V.: Ce ați simțit intrând prima dată la lucru în bibliotecă?

C.P.: Recunosc, mi s-a zbârlit părul pe mine și m-am simțit tensionat de încărcătura specifică a locului. Faptul că aveam în față și puteam răsfoi cărți peste care se aplecaseră atâția mărturisitori ai lui Hristos, trezea în mine reverberații extrem de puternice, iar sentimentul acesta intens a rămas la fel de viu ori de câte ori am trecut pragul încăperii. „Te las să intri în tainița inimii mele”, spunea Seneca întruna dintre celebrele sale „Scrisori” și înțeleg deplin acest semn de acceptare care este de fapt un dar nerostit. Apoi…frumosul a continuat sub forma tipăriturilor liturgice, a manuscriselor muzicale, dar mai ales a picăturilor de ceară de pe paginile îngălbenite de timp, zălog al ochilor ce căutau pe pagini – Cerul. Cu siguranță, acest fel de emoții pot dezvălui taina care transformă omida în fluture.

A.V.: Cine a pus bazele bibliotecii și de unde provine fondul de carte?

C.P.: Cărți au existat aici încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, când se nevoiau prin aceste locuri câțiva sihaștri din ținuturile Țărilor Române, dar adevăratul stup a fost înfințat cu vreo zece veacuri mai târziu, pe când sălașului i se spunea Chilia Românească de la Vigla Ianicopoli. Apoi, de-a lungul timpului, albinele au tot cărat polen.

A.V.: Dacă ar fi să denumiți puțin altfel biblioteca schitului, cum i-ați spune?

C.P.: Probabil locul unde Dumnezeu ne vorbește din tinda raiului.

A.V.: Iar tipăriturile cum le-ați intitula?

C.P.: Cele mai minunate întrupări ale Logosului Divin.

A.V.: Chiar dacă unele sunt deteriorate și au aspect…nepotrivit?

C.P.: Chiar dacă! La urma urmei ce contează cu adevărat este modul în care empatizăm cu reperele ce țin de cărți. Pentru mine, colbul dintre pagini este poate cea mai fascinantă hieroglifă a istoriei. Este adevărat, uneori intră în pori și poate produce iritație, dar în același timp se reinventează carnal, fertilizează și chiar îl înnobilează pe cel care îi este afin.

A.V.: Așadar indiferent de stare cărțile sunt…

C.P.: Expresii ale extazului divin care poposesc în brațele noastre. Aceste firmituri de pâine au puteri tămăduitoare și ne apropie de potirul adevăratelor trăiri. Pascal ne asigură că râurile sunt drumuri care merg. La fel și cărțile – aș spune eu.

A.V.: Este restricționată accesarea cărților de aici?

C.P.: Nicidecum. Atât doar că biblioteca este în curs de amenajare, iar cărțile încă își pregătesc ținutele de gală. Cât va dura până când totul va fi gata? Este greu de spus, dar încet-încet, nufărul se deschide și ne vom bucura cu toții de frumusețea lui.

A.V.: Ați participat și la slujbele nocturne, sau ați rămas doar între coperți ?

C.P.: A te regăsi în rugăciune cu monahii athoniți este un prilej de înălțare spirituală care nu trebuie ratat, chiar dacă la Prodromu  călătoria începe în puterea nopții, la ora trei. Pare obositor, dar e înălțător. La început este nevoie de răbdare, stimulare, încrâncenare chiar, dar roadele sunt dulci și nu se lasă așteptate. Apoi, la revărsatul zorilor, când Luceafărul de ziuă se ascunde după Tassos chicotind, nici nu mai simți oboseala și abia aștepți să ajungi în raiul cărților, locul acesta special unde se înlănțuie inima și partenerul ei de dans, sufletul.

A.V.: Spuneți-mi, dintre sute de catarge, există și o carte de care v-ați îndrăgostit?

C.P.: Orice carte este o poveste de iubire, un miracol împlinit, așa că alegerile sunt dificil de înfăptuit, dar…m-aș opri la cele două volume ale Sfântului Ioan Iacob Hosevitul, scriituri așternute pe foiță galben-pământie cu cerneală desprinsă din albastrul cerului, adevărate comori duhovnicești numai bune de pus în ramă. Manuscrisele au fost dăruite schitului de ucenicul sfântului, schimonahul Ioanichie Pârâială și datorită acestei donații m-am delectat (și sper să o facă încă mulți alții) cu o caligrafie desăvârșită, cugetări dintre cele mai profunde și nu în ultimul rând, am putut intra în intimitatea unui poet desăvârșit care își numește gândurile „sâmburași duhovnicești pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine”. Hotărât lucru, chiar dacă nu pare, locuim în cuvinte și în același timp cuvintele ne locuiesc.

A.V.: O ultimă întrebare: Sunteți scriitor. V-ați gândit să scrieți o carte despre Sfântul Munte Athos?

C.P.: Este în lucru de o bună bucată de vreme, dar nu știu de ce (sau mi-e rușine să spun) ultima parte încă se lasă așteptată. Mă amăgesc cu vorbele Înțeleptului Solomon care ne asigură că „este o vreme pentru toate” și încerc să găsesc o perioadă mai liniștită pentru a duce la bun sfârșit cel mai minunat proiect literar ce mi-a fost îngăduit de pronia divină. Știu că timpul este rotund și se rostogolește repede, dar până la momentul în care voi finaliza acest demers, abia aștept să mă întorc în dulcea armonie a bibliotecii Schitului Prodromu, locul unde am redescoperit cu nesaț primatul iubirii.